Copilul visează, destinu-l trezește

              „Aș vrea în orice colț de lume să mă pierd să nu mă știe nimeni, eu să nu înteleg decât limba răsăritului, apusului și a mării îndepărtate. Vreau un colț al meu sihastru, luminat de candoare și gânduri efemere.”

 Și ce vină poartă copilul ce-n zadar dorește
 Dacă are-un viitor tălmăcit din cuvinte ancestrale,
 Și un destin scris de mâini necunoscătoare!?

Suflu peste timp

Și daca frunzele se aștearnă pe urmele noastre, hai să conturăm alți pași ce o să persiste și toamnei policrome și anostei iernii si primăverii ezitante.
Să lăsăm alte urme ce vor dăinui atât în amintiri, cât și peste veacuri de singurătate...

Dualism - Materia și spiritul într-o contradicție unanimă

Astăzi am avut curaj să zic pentru a doua oară..și a avut același efect!
De ce tocmai astăzi m-am gândit la viitorul nostru, nu știu!

Recunoaște că infinitul nu e atât de mare, l-am micșorat noi prin îndelungate priviri în abis, uită că am văzut amândoi Edenul, uită ca ne-am edificat prezentul.
Extazul, cât o să mai dureze, e covârșitor, sufocant... e trecut?!
Ești al meu și mi-o demonstrezi cu fiecare țigară fumată, cu fiecare vorbă fortuită, cu tot dezinteresul indicat.

Tânjind după

-Iubito, te urăsc!

-Mă iubești, termină cu prostiile, vino-mi în brațe.

-Ești o tărfă, câtora le-ai spus la fel?

-Iubitule, ești prea obosit și paranoic de asta nici nu te iau în seamă, vom vorbi măine, la răsărit…

-De ce la răsărit, până atunci aștepti pe altul, poate pe alții? Ai devenit atât de murdara și patetică, toti proștii te iubesc, te ating, deși ești atât de comună ai reușit să-i faci să te dorească. Le-ai așternut infintitul în fată, îi faci să uite de cele mai grele griji când sunt în preajma ta, le ascunzi lacrimile, le întelegi bucuria de a fi cu tine ,le ștergi urmele , stângaciile și atingerile altor ființe  de pe trup,lăsându-le îmbibat în piele doar parfumul tau. Cu toate astea m-ai vrajit și pe mine.

-Nu fi prost, nu te-am vrajit și pe tine, ci doar pe tine, iubitule.

-Cum am putut fi atat de prost!? Mă făceai să plutesc deși ideile ma apăsau profund.

-Ești prost acum, cand spui toate tâmpeniile astea, cănd ma respingi.

-Erai atăt de frumoasă cand te priveam la răsărit, goală, inocentă, când mă implorai să-ți vin alături iar tu erai așa rece. Ți-am fost alături și în noptile cu lună și în zilele cu ploi, nu m-am îndepărtat când erai agitată și rece și nici când, din greșeală te-am gustat și am aflat cât de sărată ești. Câți alții nu au fost la fel de naivi ca mine să creadă că doar lor aparți, iubită mare. Iar tu încerci să ne împaci pe toti, ne săreazi porii, ne uzi firele prăfuite de așteptare și ne inrădăcinezi adânc amintirile cu tine. 

Te urăsc, iubită mare, că ascunzi secrete sordide și îi faci pe toți să te doreasca douăsprezece luni din an!

Început de liniște

Cuvintele sunt uneori atât de goale, fără sens și reci...
Acum o lună sau poate trei să fii fost, ne aminteam că singurătatea este departe, nici nu voiam să recunoaștem că există. Luptam la capătul lumii amandoi împotriva  rafalelor ce ne uscau palmele și ne înnodau părul, gustam cu fiecare por al corpului ploaia ce se disipa haotic, pătura fugea odată cu vântul iar pielea ne aluneca pe iarbă, era o melodie pe care totul dansa involuntar, chiar și noi. Zâmbete, fiori, și mângâieri, și fugă puerilă, stropi izbiți de trupurile-nfierbântate, mătăsuri ude și munți acoperiți de ceață, chicoteli și arsuri de teamă, tricouri aruncate, surâs ironic și cuvinte, zgomot...
Iar acum e liniște, e melancolie și sunt vorbe fade ce nu au puterea să umple nici măcar un păhărel.
Și ploaia, și iarba și munții au dispărut...

Dezgolită

„Arată-mi inocența și naivitatea, nu te ascunde în amintiri sau dorințe, sunt chiar aici. Arată-te așa cum ești. Zâmbește în momentele inoportune, plânge pentru ceea ce merită, acum când așteptarea s-a terminat fii tu însăți!”
Copile drag, ai mai urcat o treaptă. Timpuriu sau nu ai aflat că visurile pot fi spulberate doar cu o clipire și create printr-un simplu gând și că o singură dată îți arăți adevărata latură, cea simplă, știută doar de tine.
Ți-am arătat inocența, ți-am arătat ascunsul, ți-am arătat totul.

Zi de iunie

E atăt de cald, și praful se topește sub puterea păturii invizibile. Liniștea este estompată sacadat de scârțâitul leagănului, ah plăcerile neînțelese ale copilăriei i-au fost transmise și copilului ce râde silențios între bucățile de metal. Cu aerul de maturitate ce nu mă caracterizează, mă îndrept hotărâtă spre leagăn, să-i atenuez țipetele și să-l eliberez de inocența ce-l apasă. Copilul se intimidează și aleargă spre groapa de nisip, lăsând o profundă liniște și o pustietate absurda în jurul leagănului. Fără vreun motiv, nu renunț în a mai merge câțiva pași înspre acesta. De ani încânta generatiile, produce zâmbete candide în zilele însorite și înfruntă vântul și ploaia în celelalte. Rugina era vizibilă, dar odata apropiata de el m-a acaparat un aer sărat, ca cel marin.
Era cald, era liniște, era soare, era sare, era vară, era până și mare... dar tu nu erai.

„Avem o viață să trăim!”

Ce rost are să spunem că trăim, că simțim, că suntem fericiți dacă nu recunoaștem acele momente care ne fac să zâmbim, nu le apreciem?
Chiar dacă acum acționez din pură exaltare(sunt conștientă că sentimentele, ca de altfel și entuziasmul, sunt trecătoare) și sunt la un pas să par patetică, tot o să amintesc de melodia următoare (care este preferabil să se asculte doar în starea menționată mai sus)!

„Avem o viață să trăim!”- nu merită să respectăm regulile, gandindu-ne că nu vom suporta niște consecițe ce par sinistre, dar sunt confuze.

Totul. Totul e înșelător.

Și acum?
Când a venit momentul plecării nu-ți pot spune „Adio”. Atât lumii fictive care mi-a trecut prin gânduri cât și persoanelor de-mi dețineau esența fericirii nu mi-a fost greu să le spun,dar ție... iar acum când mă văd la granița dintre realitate și vis, nu-mi pot controla cuvintele, nu găsesc literele, nu le pot îmbina. Acum nu-ți pot spune, dar o voi face și îți voi arăta locul spre fericire, asigurându-mă ca vei urma acel drum.

Virtual-Real

„Aș vrea să fiu altul!” De câte ori n-am țipat sau șoptit o frază absurdă ca cea precedentă, de câte ori nu am închis ochii sperând ca ceva să se schimbe după ce îi deschidem din nou, de câte ori?

E chiar așa ciudat să fii diferit?

Analogie

„În ce prăpastie obscură mă alungi? Încerc să-ți fiu aerul fără suspine și vântul fără aspritate, îmi doresc să-ți aduc vara în mijlocul celui mai aprig viscol de Gerar și ploaia în deșertul secătuit de vitalitate. Năzui ca eu să fiu cea care îți luminează chipul doar printr-o amintire fulgerătoare. Și degeaba sper, nu pot învinge singură abisul în care m-ai afundat, așa cum nici Quijote nu a învins în bătălii având doar ajutorul moral a lui Sancho. Sprijinul moral este pentru cei debili, care și-au pierdut țelurile și se înclină la oricare afirmație incertă.
...și îmi știu idealurile atât de bine, par absurde...”

       O femeie mărunțică ducea în mâna o hârtie, poate un plic. Am observat-o tocmai pe ea din cauza certitudinii cu care mergea, avea o siguranță debordantă ce m-a făcut să par insignifiantă. Curiozitatea m-a împins s-o urmăresc și după câteva minute am observat cum se apropie de o căsuță poștală. În fața micului obiect a căpătat o paloare stranie, mâinile au început să-i tremure, iar puterea cu care mă uimise dispăruse. Într-un ecou tulbure am distins fraze fără sens: „N-o să-ți dai seama...ce rost mai are...nici nu ți-a plăcut vreodată Cervantes. Renunț pentru binele...” Și s-a îndepărtat fugind cu bucata de hartie.
      Am văzut cum toată siguranța unei persoane se disipă, siguranța unei persoane care părea puternică, tulburător de puternică. Cât de înșelătoare sunt aparențele!

                                                                                   Brasov, 19 de mayo de 2011



                    Estimada esperanza:

                    No tengo el nombre tan conocido, asi que no lo menciono porque es suficiente que lo sepa el olvido, vivo en un pais pequeno, infimo, de cual no me enorgullezco. He olvidado los anos que tengo, las semanas pasan como las decadas y no le quiero ofrecer informaciones equivocadas.
                    Le mando esta carta para expresar el ultimo deseo que tengo, suena muy dramatico pero asi lo es. Manana, durante todo el dia necesitare mas que nunca olvidar del temor, de las palabras de otros, de la inquietud y de los pensamientos que me puedan distraer del gran objetivo.
                    Le mando un cordial saludo y quedo a la espera de la demanda.


                    Atentamente suya,              La pequena con deseos grandes.
                 

Sí.

Te quiero más que nunca! No me siento harta de ti después de hablar, leer y escuchar tanto tus palabras, tu pronunciación, tu lenguaje! Me robaste los pensamientos y el juicio como lo hace el chico mas guapo a la chica mas naive e inocente.
Después de tantas horas con tus palabras en la mente, cualquier persona se sentiría harta, aburrida e incluso podía empezar a odiarte, pero afortunadamente no es mi caso.
La perfección no me desilucionó!

Non-sens

Și dacă îți spun că ai avut dreptate o să-mi sari în cap, o să crezi că ai controlul deplin și că, totodată, mi-ai câștigat încrederea. Cum va trebui să-ți explic că eu nu am mai câștigat demult încredere la loterie și că tocmai am rispit-o pe toată pe chilipiruri?
Așa sunt femeile, cumpără mereu lucruri nefolositoare: dorințe, dragoste, ură, speranță, lăcomie, uneori și lacrimi. Să nu crezi că sunt atât de egoiste încât să păstreze totul pentru ele, nu, dăruiesc totul. Culmea e că femeile nu oferă între ele, au și ele egoismul lor. Deja am dat-o în rasism, iar ideea era cu totul diferită.
M-am uitat în geantă astăzi și am descoperit că mi-a rămas o singură speranță, în rest totul dispăruse și dragoste și ură și emoție. Nu știu dacă am fost victima unui jaf sau dacă am fost prea lacomă.
Ceea ce mă preocupă cel mai tare este că instinctul meu etern și infailibil s-a disipat în infime rămășițe microscopice și că nu știu ce să fac cu ultima speranță rămasă.

Trebuie tu să fi rațional și să crezi că Euro va fi următoarea noastră monedă-eu sper ca Încrederea să fie, deși daca ar fi așa aș fi cea mai săracă persoana, dar măcar aș vedea câtă Încredere-monedă națională-mi se oferă.
Abba - Money  Money  Money
   

Ți-e dor?

E prea pustiu, prea multă liniște... te-ai săturat ca vântul să-ți mângâie palmele, să-i simți răceala și vuietul ca pe o pedeapsă primită pe nedrept! Ăsta e dorul, necunoscutule, dorul de singurătatea  ta cu  EA, de singurătatea voastră.

Playa de Barcelona

 P.S Și mie îmi e dor!-

Decalogul lui Paler

1.Să aştepţi oricât.
2.Să aştepţi orice.
3.Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
4.Să nu numeri zilele.
5.Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
6.Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
7.Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
8.Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
9.Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
10.Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.
(O. Paler-„Viața pe un peron”)

 Nu ne-am născut pentru a respecta sau încălca (in)voluntar regulile altora, ne-am născut pentru a ne recunoaște slăbiciunile și a încerca să le combate prin propriile reguli.- decalogul meu e pe masa dactilografului.

Enigmă

Privește - au mai rămas locuri spre idealul la care visai, ți se poate îndeplini visul așa cum sperai de atâta timp. Nu te uita în urmă, asta ți-ai dorit mereu, ce rost are sa regreți acum!

Mi se deschid două porți spre visul mult dorit, atunci nu aș fi contenit în a le deschide și a mă trezi în Eden, nu m-aș fi gandit de două ori, nu mi-ar fi părut rău că îmi las pustietatea și insignifiantul în urmă, dar (m-ai schimbat și m-ai făcut ca după fiecare propozitie să pun un „dar”, să las semne de întrebare și să descopăr enigme ce îmi macină firul existenței)... în mare parte ești vinovatul ce mi-a insuflat dorința de a crede în ceva.

Adesea mă vedeam subit într-un labirint, fără niciun indiciu sau vreo amintire care sa aibă legătură cu prezența mea acolo, mă învârteam pe razele unor cercuri concentrice, fără să ating centrul sau extremitatea, eram în anost și delimitată de absurd. Apoi mă trezeam, la fel de subit, în mijlocul realității, totul era ca un joc sumbru al psihicului. Ideea e că întotdeauna ne întoarcem de unde am plecat, începutul și finalul coincid, dar le percepem diferit din cauza circumstanțelor... Și dacă e așa, de ce sa-mi indeplinesc visul dacă finalitatea lui va fi, de fapt începutul altuia?

Unul pleacă, altul vine...

Întotdeauna când ceva dispare, golul este diminuat de lucruri prea puțin semnificative în comparație cu cel pierdut.

De ce ar fi diferit acum?
Într-o parte aceleași țipete infernale, vacarm, păreri de rău, lacrimi fade și fum de mistuie realitatea, pe când în cealaltă latură, din fum se contureaza siluete, adevărul devine palpabil, zgomotele se diminuează și zâmbetele nu contenesc.

A plecat un tren, altul ... a sosit.

Craiova experience

Ora 6 fără, autogara Brașov, frig de îngheață degetele în două perechi de mănuși, geamantane multe, super-drum-fm, amintiri din Cluj.
Județul Dolj, municipiul Craiova, autogara în care ne făcură primirea câțiva tigănuși, dar și nelipsitele BMW-uri, căminul cu micile surprize(„cu condiții bune”-se poate spune și așa), afirmații „Vrem acasă!”, din nou frig, deschidere cu o infimă întârziere (cam.11 știe), Arlechino, mâncare mult așteptată (și la propriu și la figurat), aflarăm că există hoț de prosoape în cămin, Eu, Eu, Eu, bob de mazăre cu atitudine, bere mocca, ieftină (dar în niciun caz gratis), fluturași***, fetele se apucă de glumițe(și răscolesc amintiri de liceene), vizităm cu entuziasm Parcul și castelul, foișorul (podurile că tot insistau anumite persoane) și ... ratăm prânzul(mda, de parcă îi pasă cuiva), program elevat de recital pe stăzile Cariovei, Romeo și Julieta varianta modernă și necenzurată(superb spectacol), întalnire cu Rabacoc și ale sale intervenții ce ne schimba programul, întărziere la cel de-al doilea spectacol sau „Unde-i revolverul”(se poate spune și așa)-K. Muller, țăranul și a sa Ileana, Răposatul și copia fidelă a unui respectat brașovean au făcut senzație, deși Cristina e la baie el sărută frumoasele (ne sărută, de mai multe ori și noi pe el), nu am reușit să mâncăm enclave, ci doar niște eclere, dar învățarăm perfectul simplu!
Incă o experiență și o săptămână (cu nopți albe) apusă!
P.S Ce este scris în paranteză se consideră greșeală și nu se ia în considerare.

Înainte de a pleca...

Dacă vrei omoară-mă, fă din toate viscerele mele doar pulbere, da, omoară-mă, dar nu așa.

Ia cuțitul ala negru și înfige-l adânc în piept. Sau dacă îți e frică de sângele ce va curge resemnat, strânge-mă tare de gât, strânge-mă și nu-ți fie teamă că vei șterge cu palmele mângâierile și mușcăturile. Nu, îți promit că nu le voi uita, dragule!
Leagă-mă în pustietate și lasă-mă mă rememorez fiecare clipă.
Otrăvește-mă cu cianură!
Îneacă-mă în toate lacrimile pe care le-am ascuns în mine.
Dar nu mă omorî din priviri și cuvinte, nu cu subtilitățile alea vanitoase!

Nu pleca lăsându-mă în viață, să te urăsc!
NU!

Povestea nimănui - Dorințe

„Acum sunt mai pustiu ca totdeauna de când mă simt tot mai bogat de tine...”

Și frunzele în circuitul banal pe care sunt obligate să-l facă mă înțeleg mai bine. Iarnă sau vară fiind, cade cate una la fiecare-mi oftat neînțeles. Din miile ce sunt, măcar una moare înțelegându-mi dorința. Și în fiecare zi ajung din parc acasa și te găsesc mereu în fața oglinzii fără nicio expresie, înroșindu-ți buzele într-un mod ipocrit. Ai arăta mai bine daca m-ai lăsa să te ajut: să te iau fragil de mână până îți simt oasele vibrând de durere sub presiunea gândurilor, nu a remușcărilor și să-ți mușc buzele înghețate de plăcere pe când se înroșesc anost și ele și dinții și bărbia și într-un final și sânii pe care adesea îi dezgolești crezând că-mi faci pe plac. Dacă aș vrea doar asta sigur aș găsi pe una mult mai ieftină…Scena următoare e un clișeu din filme: mă implori sa-ți dau drumul și eu ca un prost te ascult, primesc o palmă și te privesc cum îți iei pantofii și trântești ușa, pe hol auzindu-se într-un neîntrerupt ecou amenințările în care nici tu nu crezi.

Am pățit de prea multe ori asta, de când eram un puștan ce saliva dupa fiecare fustă și până înainte să te găsesc, totuși de data asta nu o să mai fie așa…

Pentru că tu mai mult ca toate știi o fărâmă din viața mea, ai avut talentul și interesul să asculți frânturi din obsesiile mele(chiar ți s-ar fi potrivit meseria de psiholog, dacă ai fi rezolvat primul caz - hotărâtor pentru viața ta).

De ce mi-ai spus frivol să încetez? De ce nu ți-am citit teama și dezamăgirea în ochii lucizi? Chiar nu îți părea rău că m-ai cunoscut, că îți distrugeam prezentul si ca îți făcusem viitorul incert?


…nu m-ai înțeles, mă simțeam mai singur cu tine decât cu mine însumi. Trebuia să îndeplinești un singurul rol și tu ai refuzat…

E iarnă, ninge! Încă o frunză a căzut. Mă îndrept din nou spre casă, spre casa ei.

Emeric Imre- Nebunul de alb

Tutore ilegal de gânduri

A ales-o tocmai pe ea din miile ce se aflau langă. La început a luat-o ușor cu oarecare îndoială, apoi a început s-o atingă de parcă încerca sa-i găsească vreun defect și s-o arunce ca pe celelalte la coșul de gunoi. Însă nu s-a întâmplat așa. După ce a testat-o a dus-o în locul său sacru de unde a extaziat atâtea persoane... I-a împărtășit cele mai obscure gânduri, dorințele paradiziace și secretele ce îl măcinau. Totul i-a fost ei încredințat...
În ultimele clipe din-naintea despărțirii și-a lăsat semnătura și amprenta pe ceea ce voia să creadă că va fi doar „creația” sa. În final a sărutat-o și a vărsat o lacrimă pe care a zdrobit-o cu buricul degetului tocmai pentru a n-o atinge pe ea...
A acoperit-o și a închis-o într-un loc strâmt și obscur pentru a nu dezvălui necunoscuților pe lângă care avea să treacă TOTUL. Din locul sacru, primitor și cald ce păstra atâtea amintiri a dus-o prin vântul și frigul implacabil și a dat-o altuia... un așa numit poștaș care a ascuns-o printre alte sute de scrisori într-o geantă. Nimeni nu a mai atins-o în afară de el și cititorul căruia îi era destinată. Odată cu cerneala ce era impregnată pe ea a adus și secretul acela tainic care i-a fost tatuat definitiv în puritatea albului ce-o reprezenta.

Ce secret i-a(i) destăinuit?

Copilaș

-De ce tocmai așa mi-ai spus, din miile de cuvinte ce exista te-ai oprit la ăsta...
Nu e nici „copil” e diminutivul unui cuvânt ce tot prea puțin înseamnă...„copilaș”! Adică m-am maturizat, nu crezi?! M-am schimbat de dragul de a nu mai fi așa, iar tu îmi zici „copilaș”... Nu e indignare, bine, poate e ! Doar atât reprezint eu?

„-Copilaș naiv, te orbește maturitatea la care visezi, problemele pe care le aștepți și necunoscutul care nu e atât de feeric! Dar tot copil ești și dacă ai doi ani, optsprezece sau optzeci, vei păstra mereu acea naivitate și inocență, deși încerci să o extermini - și nu ai motive!”

- Chiar nu am? Vrei să trăiesc din iluzii, să fug ștrengărește într-un joc etern, să mă bazez pe alții pentru tot, să...

„-Să visezi cu ochii deschiși, să faci din fiecare întâmplare bună sau nu un joc, să ai prima dată încredere în tine chiar dacă crezi că nu ai nicio șansă. Nu îți cer să iei păpușile în detrimentul problemelor, ci doar să accepți că ești un copil și așa vei fi mereu, toți suntem copii!”