Călător în neant

Zilnic vedea reflexia luminii prin geamurile din centrul orașului, în oglinzile ce înconjurau camera de la ultimul etaj și asculta muzica eternă a vechiului pian din colț. Ea își modela timpul în ritmul muzicii cu mișcări alambicate pline de grație, de la banalul battement tendu până la șpagat, atingea cu blestematele alea de poante parchetul care scârțâia la fiecare săritură și exercițiu nereușit. Pianul era singurul ce-o consola în momentele de teamă și nereușită, dar și notele ce nu conteneau la fiecare căzătură.

Câte cortine a văzut ridicându-se în fața ei, câte lumini trepidând pe chipurile impasibile și meditative ale unor necunoscuți... totuși miile de fascicule se opreau pe dantela albă, pe fiecare por avid de muzică și pe simplitatea bătăilor agitate. Tulburare era doar în interior, tremurul se simțea în viscere, gândul eșecului părea doar un coșmar la nivelul subconștientului. 
E absurd, folosea o fațadă pentru a se apăra de cine? Persoanele care contau nu se aflau pe amărâtele alea de scaune și nu ascultau muzica pe care voia să moară și să se nască din nou un suflet chinuit de privirile amăgitoare ale unor necunoscuți... Ce mai contau aplauzele dacă palmele lor nu se distingeau de celelalte, ce importanță mai aveau huiduielile dacă vocea lor onestă nu se auzea din mulțime.
Ați ratat încă un spectacol din miile ce vor urma (timpul nu mai are sens), fără vreun motiv anume, fără a-i păsa cuiva de absența voastră, fără a amagi pe cineva...

Într-o zi fără importanță n-ați fost într-un nesemnificativ loc unde avea loc nepremeditat un banal spectacol. Mai bine așa decât să stați cu privirea pe ceas și să vă frământați: „Nu se mai termină, chiar mă așteaptă singurătatea la ora X pe străzile orașului!”.

Nu reproșez nimănui că nu a fost spectator, nici eu nu am fost!

Umorul altor dăți

Recent am dat peste un link ce m-a convins de prostia pe care nu doar ca o acceptăm ci o și apreciem, de schimbarea majoră ce s-a produs din cauza Revoluției. Nu zic că era mai bine atunci, dar acum...
Divertismentul se inspiră din prostiile apărute pe youtube și așa ajungem să râdem de Bendeac ce spune de zece ori pe minut „Nu știu!”, de scenetele ce se referă tot mai des la sex și de recuzita folosită ce e din ce în ce mai puțină (nu mă refer la lipsa de idei).
Poftim cultură!

Estimado embajador de la esperanza

Le escribo esto, aunque los pocos lugares que vi y las pocas personas que conoci no me hacen capaz de decirlo, pero quiero gritar „Me hizo reir en los momentos tristes, tengo sólo recuerdos graciosos, memorables e inolvidables... Con el empezó todo: las busquedas infantiles, las fotos, el lenguaje codificado, el deseo de ir por este camino sin mirar atras, de seguir la ruta suya.”
No te enorgullezcas tan rapido, que no he acabado. No eres tú la persona que me ha cambiado, ni tus hechos, de las cual tengo que reconocer, no sé nada... tampoco sé si mereces estar al pico a dar ordenes. Solo sé que la luz de la esperanza me deslumbra con cada momento pasado y las cadenas pierden el poder que tuvieron hasta ahora por mi...
Estimado embajador de la esperanza, no lleves a lo unico que me hizo cambiar en otros espantadores y extranos lugares. Dejalo, aunque no esté conmigo, dejamelo ver, pero no me lo quites!

Sinceramente
la unica a cual le importa y no puede hacer algo.

¿Volver? - Luis Cernuda

Scrap

Ne desparte doar un perete...
Așteptăm un cutremur, o furtună, un buldozer să frângă în praf și nisip tencuiala, grinzile și cărămida; așteptăm o forță divină care întârzie să facă minuni. Mai bine credem în ceva absurd și imposibil decât să vedem ușa descuiată, decât să avem curaj s-o deschidem.
Priveam din când în când amândoi la fulgii ce cădeau aievea, fără nicio logică, pe când citeam aceași pagină din aceași carte fără sfârșit. Tardiv i-am auzit vocea:
-Iarta-mă! a spus stângaci ca replica unui actor amator.
-Pentru ce să te iert? am întrebat mirată de afirmația și momentul în care a ales să rupă tacerea. Am luat aparatul de fotografiat în mâna și îl butonam agitată sperând ca sunetele produse sa-i atragă atenția asupra atmosferei de nesuportat din camera în care mă aflam.
-Nu, n-ai înteles! a răspuns cu o voce resemnată în timp ce a luat un chibrit cu care și-a aprins țigara. Și-a lăsat capul pe spate până a întâlnit peretele acela ostil și și-a apropiat tigara de buze. Glasul îi tremura încercând să spuna ceva.
Ce se întâmpla dincolo de acel perete sinistru? Ce se afla în mintea lui? Ce voia să spună?
Cu ultimul gram de curaj pe care îl mai aveam m-am apropiat de ușă si am apăsat pe clanța de fier. Era mai caldă decat palma-mi și parcă se impotrivea să mă lase s-o controlez. În aer se simțea mirosul de tigara, iar scrumul încins cădea pe podeaua impasibilă. Ochii îî sclipeau, pe obraji îl apăreau dungi transparente, buzele uscate se hidratau cu picăturile sărate și atingeau lacome filtrul tigării deja maroniu. Sigur îî intrase fum în ochii, asta trebuia să fie! Când m-a văzut stând în picioare, cu aparatul în mână și fără nicio expresie sau așteptare mi-a arătat țigara:
-Eu nu o vreau pe ea, te vreau pe tine!
-Nici eu nu-l vreau pe el - și am șters miile de amintiri mute aruncănd aparatul pe podea – dar nici pe tine!
...și am fugit contopindu-mă cu punctele albe înghețate de speranțe năruite, de nebunie neînțeleasă și obsesie malefică.

Eu am plecat, eu am prăbușit zidul ce ne despărțea și odată cu distrugerea lui am risipit și viețile noastre. Am lăsat în urmă doar pulbere, scrum de țigara și sânge.