-Iubito, te urăsc!
-Mă iubești, termină cu prostiile, vino-mi în brațe.
-Ești o tărfă, câtora le-ai spus la fel?
-Iubitule, ești prea obosit și paranoic de asta nici nu te iau în seamă, vom vorbi măine, la răsărit…
-De ce la răsărit, până atunci aștepti pe altul, poate pe alții? Ai devenit atât de murdara și patetică, toti proștii te iubesc, te ating, deși ești atât de comună ai reușit să-i faci să te dorească. Le-ai așternut infintitul în fată, îi faci să uite de cele mai grele griji când sunt în preajma ta, le ascunzi lacrimile, le întelegi bucuria de a fi cu tine ,le ștergi urmele , stângaciile și atingerile altor ființe de pe trup,lăsându-le îmbibat în piele doar parfumul tau. Cu toate astea m-ai vrajit și pe mine.
-Nu fi prost, nu te-am vrajit și pe tine, ci doar pe tine, iubitule.
-Cum am putut fi atat de prost!? Mă făceai să plutesc deși ideile ma apăsau profund.
-Ești prost acum, cand spui toate tâmpeniile astea, cănd ma respingi.
-Erai atăt de frumoasă cand te priveam la răsărit, goală, inocentă, când mă implorai să-ți vin alături iar tu erai așa rece. Ți-am fost alături și în noptile cu lună și în zilele cu ploi, nu m-am îndepărtat când erai agitată și rece și nici când, din greșeală te-am gustat și am aflat cât de sărată ești. Câți alții nu au fost la fel de naivi ca mine să creadă că doar lor aparți, iubită mare. Iar tu încerci să ne împaci pe toti, ne săreazi porii, ne uzi firele prăfuite de așteptare și ne inrădăcinezi adânc amintirile cu tine.
Te urăsc, iubită mare, că ascunzi secrete sordide și îi faci pe toți să te doreasca douăsprezece luni din an!
