Călător în neant

Zilnic vedea reflexia luminii prin geamurile din centrul orașului, în oglinzile ce înconjurau camera de la ultimul etaj și asculta muzica eternă a vechiului pian din colț. Ea își modela timpul în ritmul muzicii cu mișcări alambicate pline de grație, de la banalul battement tendu până la șpagat, atingea cu blestematele alea de poante parchetul care scârțâia la fiecare săritură și exercițiu nereușit. Pianul era singurul ce-o consola în momentele de teamă și nereușită, dar și notele ce nu conteneau la fiecare căzătură.

Câte cortine a văzut ridicându-se în fața ei, câte lumini trepidând pe chipurile impasibile și meditative ale unor necunoscuți... totuși miile de fascicule se opreau pe dantela albă, pe fiecare por avid de muzică și pe simplitatea bătăilor agitate. Tulburare era doar în interior, tremurul se simțea în viscere, gândul eșecului părea doar un coșmar la nivelul subconștientului. 
E absurd, folosea o fațadă pentru a se apăra de cine? Persoanele care contau nu se aflau pe amărâtele alea de scaune și nu ascultau muzica pe care voia să moară și să se nască din nou un suflet chinuit de privirile amăgitoare ale unor necunoscuți... Ce mai contau aplauzele dacă palmele lor nu se distingeau de celelalte, ce importanță mai aveau huiduielile dacă vocea lor onestă nu se auzea din mulțime.
Ați ratat încă un spectacol din miile ce vor urma (timpul nu mai are sens), fără vreun motiv anume, fără a-i păsa cuiva de absența voastră, fără a amagi pe cineva...

Într-o zi fără importanță n-ați fost într-un nesemnificativ loc unde avea loc nepremeditat un banal spectacol. Mai bine așa decât să stați cu privirea pe ceas și să vă frământați: „Nu se mai termină, chiar mă așteaptă singurătatea la ora X pe străzile orașului!”.

Nu reproșez nimănui că nu a fost spectator, nici eu nu am fost!

Umorul altor dăți

Recent am dat peste un link ce m-a convins de prostia pe care nu doar ca o acceptăm ci o și apreciem, de schimbarea majoră ce s-a produs din cauza Revoluției. Nu zic că era mai bine atunci, dar acum...
Divertismentul se inspiră din prostiile apărute pe youtube și așa ajungem să râdem de Bendeac ce spune de zece ori pe minut „Nu știu!”, de scenetele ce se referă tot mai des la sex și de recuzita folosită ce e din ce în ce mai puțină (nu mă refer la lipsa de idei).
Poftim cultură!

Estimado embajador de la esperanza

Le escribo esto, aunque los pocos lugares que vi y las pocas personas que conoci no me hacen capaz de decirlo, pero quiero gritar „Me hizo reir en los momentos tristes, tengo sólo recuerdos graciosos, memorables e inolvidables... Con el empezó todo: las busquedas infantiles, las fotos, el lenguaje codificado, el deseo de ir por este camino sin mirar atras, de seguir la ruta suya.”
No te enorgullezcas tan rapido, que no he acabado. No eres tú la persona que me ha cambiado, ni tus hechos, de las cual tengo que reconocer, no sé nada... tampoco sé si mereces estar al pico a dar ordenes. Solo sé que la luz de la esperanza me deslumbra con cada momento pasado y las cadenas pierden el poder que tuvieron hasta ahora por mi...
Estimado embajador de la esperanza, no lleves a lo unico que me hizo cambiar en otros espantadores y extranos lugares. Dejalo, aunque no esté conmigo, dejamelo ver, pero no me lo quites!

Sinceramente
la unica a cual le importa y no puede hacer algo.

¿Volver? - Luis Cernuda

Scrap

Ne desparte doar un perete...
Așteptăm un cutremur, o furtună, un buldozer să frângă în praf și nisip tencuiala, grinzile și cărămida; așteptăm o forță divină care întârzie să facă minuni. Mai bine credem în ceva absurd și imposibil decât să vedem ușa descuiată, decât să avem curaj s-o deschidem.
Priveam din când în când amândoi la fulgii ce cădeau aievea, fără nicio logică, pe când citeam aceași pagină din aceași carte fără sfârșit. Tardiv i-am auzit vocea:
-Iarta-mă! a spus stângaci ca replica unui actor amator.
-Pentru ce să te iert? am întrebat mirată de afirmația și momentul în care a ales să rupă tacerea. Am luat aparatul de fotografiat în mâna și îl butonam agitată sperând ca sunetele produse sa-i atragă atenția asupra atmosferei de nesuportat din camera în care mă aflam.
-Nu, n-ai înteles! a răspuns cu o voce resemnată în timp ce a luat un chibrit cu care și-a aprins țigara. Și-a lăsat capul pe spate până a întâlnit peretele acela ostil și și-a apropiat tigara de buze. Glasul îi tremura încercând să spuna ceva.
Ce se întâmpla dincolo de acel perete sinistru? Ce se afla în mintea lui? Ce voia să spună?
Cu ultimul gram de curaj pe care îl mai aveam m-am apropiat de ușă si am apăsat pe clanța de fier. Era mai caldă decat palma-mi și parcă se impotrivea să mă lase s-o controlez. În aer se simțea mirosul de tigara, iar scrumul încins cădea pe podeaua impasibilă. Ochii îî sclipeau, pe obraji îl apăreau dungi transparente, buzele uscate se hidratau cu picăturile sărate și atingeau lacome filtrul tigării deja maroniu. Sigur îî intrase fum în ochii, asta trebuia să fie! Când m-a văzut stând în picioare, cu aparatul în mână și fără nicio expresie sau așteptare mi-a arătat țigara:
-Eu nu o vreau pe ea, te vreau pe tine!
-Nici eu nu-l vreau pe el - și am șters miile de amintiri mute aruncănd aparatul pe podea – dar nici pe tine!
...și am fugit contopindu-mă cu punctele albe înghețate de speranțe năruite, de nebunie neînțeleasă și obsesie malefică.

Eu am plecat, eu am prăbușit zidul ce ne despărțea și odată cu distrugerea lui am risipit și viețile noastre. Am lăsat în urmă doar pulbere, scrum de țigara și sânge.

Mâine e ziua ta și tot te detest

Nici nu vreau să-ți rostesc numele! Nu, nu ești tu de vină... de vină sunt ceilalți.
Poate că aș fi fost mândră, poate m-aș fi bucurat, poate îți spuneam ”La mulți ani!”, dar nu meriți!
Am cunoscut ceva mai bun ca tine, resemnează-te cu ideea că exista comparații (în dezavantajul tău), scuză-mă că într-o zi voi pleca fără să mă uit în urmă.
Poate nici n-o să-ți amintești că am fost vreodată pe aici, dar nu-mi pare rău.
Nu meriți nici să te urăsc, nu meriți nici compasiune. Eu, el, ea, noi toți suntem de vină pentru ce ai devenit și chiar nu încercăm să te schimbăm pentru că nu ne pasă...
România, suntem departe de a fi ce îți dorești!

Pe lângă un vis lucid

Am visat un geam închis prin care lumina străpungea învingătoare bucata de sticlă prea murdară de nepăsare. Am visat un geam deschis prin care se vedea infinitul și mici pete negre, agitate. Am visat o mansardă plină de vopseluri și pânze, cu doua geamuri ce erau poziționate chiar deasupra noastra. Era lumină și totodata liniște, deși în fundal se auzeau strigăte ciudate, de neînțeles.
Voiam sa rup tăcerea printr-o afirmație banala, când am simțit buricul degetului arătător peste buzele uscate și lobul urechii pe pieptu-mi cald. De sub vasele de sânge și epidermă trepida neascultată pâna în acel moment muzica creată de prezența lui. Era prea complexă încât să poata fi descifrată și înțeleasa doar de o singura persoană, era nevoie de un creator și o creație pentru a dobândi succesul. Pe când obrazul lui devenea din ce în ce mai roșu și fierbinte, corpul meu se răcea, plămanii se goleau de aer și mișcarile pe care încercam să le fac mi se păreau teleghidade. Mă gândeam la libertatea pe care mereu mi-o dorisem și la inspirația pe care o căpătam cu fiecare secunda trecuta. Aveam prea puține vopseluri, pânze și pensule, prea puține foi și cerneala, prea puține corzi la chitară pentru a putea descrie ce gândeam.
Dar m-am trezit, am plecat din vis prea devreme! Unde s-au risipit extazul și fantezia? Am rămas cu pieptul gol, cu degetele arătând spre geamul deschis al camerei și cu amintirea murdara de dorul și sudoarea lui. Am plecat eu, a plecat el, am lasat mansarda goala si geamul deschis...

...

-Pentru că a început șirul majoratelor;
-Pentru că hazardul și-a luat o pauză în a-mi mai juca feste;
-Pentru că e melodia pe care am cunoscut perfecțiunea(ce patetic sună).
La mulți ani, Patri!

Am început să cred că imaginile pot reda mult mai bine anumite idei și sentimente. Mulțumesc Anei, Adelei si lui Alex(ES)  care m-au făcut să-mi deschid ochii și să dau forma și contur ideilor,să las punctele și liniile să „murdărească” hârtia, în locul cuvintelor.

“Am ajuns la concluzia ca aproape orice fotografie conţine exact atâtea cuvinte câte are privitorul, din simplul motiv ca vedem doar ceea ce ştim şi niciodată invers. Vedem şi înţelegem în funcţie de inteligenta noastră vizuala, educaţie culturala, sensibilitate, empatie.” Harris Wallmen

Stăm în lanțuri și privim cu nepăsare

Plouă. Picăturile se imprimă în tăcere, iar sentimentele în adâncul amintirilor. Aşa a fost ieri şi poate mâine va fi la fel.
...doar o zi înnorată în care ar fi mai bine să nu deschizi ochii, ci să iţi imaginezi o lume diferită, poate mai bună şi păsuitoare sau poate ar trebui să ne bucurăm de fiecare zâmbet primit, fie el şi fals, să observăm încurcăturile așteptate sau fortuite care ne trec prin cale. Viitorul e incert şi asta cred că e cea mai grea pedeapsă de care ar trebui să ne pese, dar NU... noi ne plângem de aglomeraţia din trafic, de o privire neprietenoasă şi chiar de nişte vorbe aruncate fără voie. Aşa suntem, ne consumăm pentru nimicuri şi ne panicăm din cauza unor detalii absurde, dar în ce mâini lasăm esenţialul vieţii, sentimentele ce ar trebui să ne facă fericiţi, prietenii adevăraţi cărora uneori nu le dăm atenţie, iubirea ce aşteaptă sfioasă la colţ...?

Un haos care ne mănâncă viaţa, asta trăim zi de zi, dar pe care nu încercăm să-l combatem decât prin promisiuni şi minciuni. Unde a rămas copilăria aceea în care noi ne cream lumea – în amintirile ce se şterg atât de uşor și imaginile ce dispar de pe retină ca secvenţele unui film?
Hai să nu mai așteptăm ”o minune”, hai să sărim de obstacole fără să ne mai uităm în urmă oftând... hai să ne luăm zborul și să iubim!

Şi iată că ploaia nu s-a oprit, că problemele nu au dispărut, dar au mai apărut câteva rânduri cu care îţi pierzi timpul chiar acum.

Era...

Un cuvant atat de greu de acceptat...e ca un burete ce sterge ani intregi plini de glorii, satisfactii, dar si de tristete si lacrimi. Cu o putere covarsitoare se transforma in cateva clipe din vesnicul ”e” in insignifiantul si lugubru ”era”. Da, despre ea scriu, despre singurul idol pe care l-am cunoscut in copilarie, despre melodiile pe care am crescut, despre visele in care ma vedeam si eu, printre multe altele, ”fata cu parul de foc”. Vorbesc si imi amintesc de primul concert la care am mers... si de uimirea cu care am primit tragica veste. Ai plecat si ai lasat in urma mii de flori in bratele celor care te-au iubit, infinite amintiri frumoase, multe intrebari si enigme care ne macina, dar si melodiile care se repeta la nesfarsit la vechiul casetofon, la televizor si in mintea tuturor. Ai plecat acum, cand aveai o intreaga tara la picioare, poate chiar mai mult, dar cu siguranta nimeni nu-ti va lua locul.
R.I.P
Asa cum ai vestit intregii lumi: ”Cad triste ploi in urma ta!”

Schimb de vieți

E liniște. E atmosfera apăsătoare pe care o urasc cel mai tare, momente pline de suspans, neliniște, necunoscut dar... Mi-e teama de momentele următoare și de anxietatea din ochii tai . Ce poate fi mai rău decât să aștepți într-o taina neîntreruptă , să aștepți și timpul să-ți fie împotrivă, să nu apară nimeni care să încerce să te consoleze sau să te informeze? Cum e să simți fiecare bătaie a inimii ca un ticăit de ceas? Înnebunită de pașii mărunți și de halatele albe ce trec cu indiferență simt că liniștea devine la un moment dat un viciu împotriva caruia încerc să lupt, dar o fac în zadar.
Din când în când se mai aude în surdină cate o ambulanță și câte un scâncet de copil nevinovat și se disting luminile colorate care te încântau. Dar tu ești într-o cameră plina de aparate ”miraculoase”, de ace și perfuzii și ești singur. Și stau să ma gândesc la cât de rea și egoistă am fost cu tine și mă simt vinovată... Vreau să curga prin venele mele picăturile de morfină, să simt eu durerea și neputința și mai vreau ca tu să nu fi in locul meu...

Pe scenă. În culise. Undeva!

Da, da...tu, acel prefăcut docil, pe tine te întreb: Ce îți imaginezi? Că ne transformi pe toți în marionetele tale, că ne furi rațiunea și sentimentele?
Ei bine, de la o vreme am încercat să privesc spre colțul interzis, acolo unde se afla foarfecele răzbunării și libertății. Firele de care mă țineai suspendată devin pe zi ce trece tot mai fragile, iar obscura scena se transformă într-un infinit câmp plin de dorințe și visuri. Așchiile ostile care mă îndepărtau de toți au început să cadă și lasă în urmă paloarea caldelor celule. Am încetat să mă mai clatin la fiecare răsuflare și să tremur ori de câte ori simțeam că se apropie inexorabilele tale mâini. Acum am coborât. Am simțit rigiditatea pământului, dar și exuberanța și puterea destinului-ce îmi aparține.
Nu îți mai cred minciunile.
Nu te mai urmez in abis.
Nu îți mai aparțin...
Deși credeam că tot ce faci, ce crezi și ce creezi e divin, acum mi se pare o absurdă banalitate.
Cât poate conta o privire mai atentă asupra unor lucruri insignifiante!
Fiecare are povestea lui, pe care o construiește în modul și stilul său, nimeni nu ar trebui să depindă de nimeni. Suntem singurii responsabili de consecințele trecerii timpului, de nepăsare și de legăturile dintre realitate și imaginație.

În loc de „Bună!”

Sunt Ioana, o persoana normala, care aspiră la lucruri mărețe. Încerc să mă integrez într-o impasibilă, murdară, nemotivată și pesimista societate, să-mi cunosc defectele și să-mi arăt calitațile. Ca fiecare persoană din jur, am și eu lucruri pe care le consideră indispensabile: muzica, prietenii, filmele, cărțile polițiste, limba spaniolă și nu în ultmul rând vacanțele și aparatul foto.
Până acum am cunoscut tot felul de persoane și locuri fantastice, care într-o mare măsură m-au marcat, m-au făcut să apreciez și să descopăr micile detalii. Ce urăsc cel mai tare pe lângă falsitate și minciună este generalizarea(care reprezintă mândria, orgoliul, nesiguranța și rușinea). De exemplu dacă întrebi o persoană ”Ce muzică asculți?” și primești răspunsul prompt ”De toate!” cu ce impresie poți rămâne? Evident după o sonată de Bach merge o manea á la Salam: în România orice e posibil!
Am dezvăluit o mica parte din nimicul pe care îl port mereu cu mine pentru a-ți mai pierde timpul cunoscând și străini care poate nu au nimic în comun cu tine și pe care, dacă i-ai vedea pe stradă nici nu i-ai băga in seamă.
...

Perle de început.

Ce prim-postare poate fi mai interesantă decât una amuzantă, la care cel puțin să zâmbești la sfârșitul fiecărei fraze încheiate?
Ei bine, în debutul meu pe blog voi scrie câteva perle culese de Gege (http://chestii-chestioase.blogspot.com/) și create de jumătatea dreaptă a IX-E-ului, dar și de ingenioșii noștri profesori.

Ioana:
- Zi-mi o melodie de manea!
- Hai s-o facem! [Un exercițiu la chimie]
- Tâlharii jefuiesc numai persoane juridice, pe când hoții se mulțumesc și cu cele fizice.
Raluca:
- M-am uitat aseară la un film pe Holmark.
- Carne plastifiată...[în loc de piele exfoliată]
- Diferența între tâlhărie și jaf e că la talhărie participă mai mulți.
Anda:
- Se deplasează prin târâie.
- S-au obosit până s-au asfințit.
- Clau, esti pe pix de cămașă!
Ionuț I.:
- Când dragoste nu e...facem !
- Domn` profesor...Mi-a zis Ioana să vi-o arăt!
Lizzard:
- She means this one![Vorbea de Alex Gaga]
- Cocalarii sunt roz și îmbrăcați în puțin.
- Noi am evoluat din melci!
Sânzi:
- L-ați adus pe bunicu`?[vorbea de tema la română]
Gege:
- Taci în pana mea mică!
Profa de fizica:
- Aceasta este Pământul.
- În aceste puncturi exista niște puncturi.
- N-am înțeles ce n-ai înțeles!
- Un exemplu este scorcătorul[în loc de storcător]
- Aceste trei principiu...
Profa de biologie:
- Dacă face Sichim fotosinteză...
Proful de logică: -Dacă matematica nu e iubire, e viol!
P:-Îmi amintesc ce am făcut in fiecare vacanță, în `95 am fost la hotel X-ulescu în Mangalia!
S:-Cum o chema pe camerista?!
Jose: -Huy chica, a ti te veo, pero que te veo!
-Trabaja mujer, trabaja!
-A ti, el tren cuando se te acerca, te informa, no te asusta, me parece logico.