E liniște. E atmosfera apăsătoare pe care o urasc cel mai tare, momente pline de suspans, neliniște, necunoscut dar... Mi-e teama de momentele următoare și de anxietatea din ochii tai . Ce poate fi mai rău decât să aștepți într-o taina neîntreruptă , să aștepți și timpul să-ți fie împotrivă, să nu apară nimeni care să încerce să te consoleze sau să te informeze? Cum e să simți fiecare bătaie a inimii ca un ticăit de ceas? Înnebunită de pașii mărunți și de halatele albe ce trec cu indiferență simt că liniștea devine la un moment dat un viciu împotriva caruia încerc să lupt, dar o fac în zadar.
Din când în când se mai aude în surdină cate o ambulanță și câte un scâncet de copil nevinovat și se disting luminile colorate care te încântau. Dar tu ești într-o cameră plina de aparate ”miraculoase”, de ace și perfuzii și ești singur. Și stau să ma gândesc la cât de rea și egoistă am fost cu tine și mă simt vinovată... Vreau să curga prin venele mele picăturile de morfină, să simt eu durerea și neputința și mai vreau ca tu să nu fi in locul meu...
