Notă

Pui mic, poate o să înțelegi cândva ceea ce eu înca nu am reușit, poate o să ierți faptele ce te-au întristat adesea, poate chiar o să uiți zilele în care ai dus dorul persoanelor pe care le credeai vitale... Viața e definită prin trăiri diverse, sentimente pozitive sau negative și momente de voluptate sau neputință. Deși ai cunoscut partea întunecată a fiecărei fărâme de timp iar destinul nu ți-a dăruit persoanele pe care le meritai, ai reușit să urci peste culmea orizontului.

Privești cu ochii licărind de zâmbet și buzele palpitând de speranță, dar privești în zadar pe fereastra mânjită de dorul lor, privești zadarnic venirea lor. Deschizi ochii inutil, privești, îi cauți, pășești, îi chemi, alergi, îi strigi, cazi, îi rogi, te prăbușești, îi implori, adormi, îi visezi și ciclul nu-și întrerupe cursul absurd.

Pui mic, sigur îți vei gasi fericirea undeva departe sau foarte aproape, sigur vei iubi un înger și cu siguranță nu o să repeți greșelile persoanelor pe care le credeai vitale... Moartea e o certitudine infiorătoare pentru multi și indiferentă pentru puțini, moartea e un ultimul vers al poeziei în care tu ai fost eul liric,e ultimul vers al poeziei  în care ti-ai exprimat sentimentele  neinfluențat de persoane absente.

Pui mic, uită absența si fraza „Îmi e dor de tine” care ți-au cauzat atâtea dezamăgiri.
Fool's Garden - Lemon Tree
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Recunoștință printre ziduri

(Ea) -Îți mai aduci aminte? îi șopti între zidurile pustii.

(Personajul) -Nu înțeleg! răspunse promt, fără nuanță sau urmă de sentimente.

(Ea) -După atâția ani îmi spui că nu întelegi? Mereu invocai scuze asemănătoare pentru a mă face să-ți cunosc ideologiile, te ascundeai într-o infantilă motivare ce mă făcea să mă rușinez și să-ți reformulez.

(Ea) -Dar te înțeleg, nu te-ai schimbat, dar pe mine m-ai facut mai fericită odată cu auzul pașilor tăi și mai sceptică cu îndepărtarea lui. M-ai făcut din păpușa fără caracter o personalitate perfecționistă cu gusturi variate. Nu trebuie sa-ți aduci aminte, ai dreptul să uiti orice întâmplare insignifiantă, însă eu îmi voi aminti orice detaliu prin care m-ai ajutat să-ți învăț limba.

(Ea) - Mulțumesc! Exclamă plină de abnegație și recunoștință.

(Ecoul)-Mulțumeeesc! Mulțumeeeeesc! Mulțumeee...


Tuturor celor care au trecut prin viața mea și mi-au lăsta mai mult decât o întâmplare nesemnificativă.

Copilul visează, destinu-l trezește

              „Aș vrea în orice colț de lume să mă pierd să nu mă știe nimeni, eu să nu înteleg decât limba răsăritului, apusului și a mării îndepărtate. Vreau un colț al meu sihastru, luminat de candoare și gânduri efemere.”

 Și ce vină poartă copilul ce-n zadar dorește
 Dacă are-un viitor tălmăcit din cuvinte ancestrale,
 Și un destin scris de mâini necunoscătoare!?

Suflu peste timp

Și daca frunzele se aștearnă pe urmele noastre, hai să conturăm alți pași ce o să persiste și toamnei policrome și anostei iernii si primăverii ezitante.
Să lăsăm alte urme ce vor dăinui atât în amintiri, cât și peste veacuri de singurătate...

Dualism - Materia și spiritul într-o contradicție unanimă

Astăzi am avut curaj să zic pentru a doua oară..și a avut același efect!
De ce tocmai astăzi m-am gândit la viitorul nostru, nu știu!

Recunoaște că infinitul nu e atât de mare, l-am micșorat noi prin îndelungate priviri în abis, uită că am văzut amândoi Edenul, uită ca ne-am edificat prezentul.
Extazul, cât o să mai dureze, e covârșitor, sufocant... e trecut?!
Ești al meu și mi-o demonstrezi cu fiecare țigară fumată, cu fiecare vorbă fortuită, cu tot dezinteresul indicat.

Tânjind după

-Iubito, te urăsc!

-Mă iubești, termină cu prostiile, vino-mi în brațe.

-Ești o tărfă, câtora le-ai spus la fel?

-Iubitule, ești prea obosit și paranoic de asta nici nu te iau în seamă, vom vorbi măine, la răsărit…

-De ce la răsărit, până atunci aștepti pe altul, poate pe alții? Ai devenit atât de murdara și patetică, toti proștii te iubesc, te ating, deși ești atât de comună ai reușit să-i faci să te dorească. Le-ai așternut infintitul în fată, îi faci să uite de cele mai grele griji când sunt în preajma ta, le ascunzi lacrimile, le întelegi bucuria de a fi cu tine ,le ștergi urmele , stângaciile și atingerile altor ființe  de pe trup,lăsându-le îmbibat în piele doar parfumul tau. Cu toate astea m-ai vrajit și pe mine.

-Nu fi prost, nu te-am vrajit și pe tine, ci doar pe tine, iubitule.

-Cum am putut fi atat de prost!? Mă făceai să plutesc deși ideile ma apăsau profund.

-Ești prost acum, cand spui toate tâmpeniile astea, cănd ma respingi.

-Erai atăt de frumoasă cand te priveam la răsărit, goală, inocentă, când mă implorai să-ți vin alături iar tu erai așa rece. Ți-am fost alături și în noptile cu lună și în zilele cu ploi, nu m-am îndepărtat când erai agitată și rece și nici când, din greșeală te-am gustat și am aflat cât de sărată ești. Câți alții nu au fost la fel de naivi ca mine să creadă că doar lor aparți, iubită mare. Iar tu încerci să ne împaci pe toti, ne săreazi porii, ne uzi firele prăfuite de așteptare și ne inrădăcinezi adânc amintirile cu tine. 

Te urăsc, iubită mare, că ascunzi secrete sordide și îi faci pe toți să te doreasca douăsprezece luni din an!

Început de liniște

Cuvintele sunt uneori atât de goale, fără sens și reci...
Acum o lună sau poate trei să fii fost, ne aminteam că singurătatea este departe, nici nu voiam să recunoaștem că există. Luptam la capătul lumii amandoi împotriva  rafalelor ce ne uscau palmele și ne înnodau părul, gustam cu fiecare por al corpului ploaia ce se disipa haotic, pătura fugea odată cu vântul iar pielea ne aluneca pe iarbă, era o melodie pe care totul dansa involuntar, chiar și noi. Zâmbete, fiori, și mângâieri, și fugă puerilă, stropi izbiți de trupurile-nfierbântate, mătăsuri ude și munți acoperiți de ceață, chicoteli și arsuri de teamă, tricouri aruncate, surâs ironic și cuvinte, zgomot...
Iar acum e liniște, e melancolie și sunt vorbe fade ce nu au puterea să umple nici măcar un păhărel.
Și ploaia, și iarba și munții au dispărut...