Zi de iunie

E atăt de cald, și praful se topește sub puterea păturii invizibile. Liniștea este estompată sacadat de scârțâitul leagănului, ah plăcerile neînțelese ale copilăriei i-au fost transmise și copilului ce râde silențios între bucățile de metal. Cu aerul de maturitate ce nu mă caracterizează, mă îndrept hotărâtă spre leagăn, să-i atenuez țipetele și să-l eliberez de inocența ce-l apasă. Copilul se intimidează și aleargă spre groapa de nisip, lăsând o profundă liniște și o pustietate absurda în jurul leagănului. Fără vreun motiv, nu renunț în a mai merge câțiva pași înspre acesta. De ani încânta generatiile, produce zâmbete candide în zilele însorite și înfruntă vântul și ploaia în celelalte. Rugina era vizibilă, dar odata apropiata de el m-a acaparat un aer sărat, ca cel marin.
Era cald, era liniște, era soare, era sare, era vară, era până și mare... dar tu nu erai.

„Avem o viață să trăim!”

Ce rost are să spunem că trăim, că simțim, că suntem fericiți dacă nu recunoaștem acele momente care ne fac să zâmbim, nu le apreciem?
Chiar dacă acum acționez din pură exaltare(sunt conștientă că sentimentele, ca de altfel și entuziasmul, sunt trecătoare) și sunt la un pas să par patetică, tot o să amintesc de melodia următoare (care este preferabil să se asculte doar în starea menționată mai sus)!

„Avem o viață să trăim!”- nu merită să respectăm regulile, gandindu-ne că nu vom suporta niște consecițe ce par sinistre, dar sunt confuze.

Totul. Totul e înșelător.

Și acum?
Când a venit momentul plecării nu-ți pot spune „Adio”. Atât lumii fictive care mi-a trecut prin gânduri cât și persoanelor de-mi dețineau esența fericirii nu mi-a fost greu să le spun,dar ție... iar acum când mă văd la granița dintre realitate și vis, nu-mi pot controla cuvintele, nu găsesc literele, nu le pot îmbina. Acum nu-ți pot spune, dar o voi face și îți voi arăta locul spre fericire, asigurându-mă ca vei urma acel drum.