Ce rost are să spunem că trăim, că simțim, că suntem fericiți dacă nu recunoaștem acele momente care ne fac să zâmbim, nu le apreciem?
Chiar dacă acum acționez din pură exaltare(sunt conștientă că sentimentele, ca de altfel și entuziasmul, sunt trecătoare) și sunt la un pas să par patetică, tot o să amintesc de melodia următoare (care este preferabil să se asculte doar în starea menționată mai sus)!
„Avem o viață să trăim!”- nu merită să respectăm regulile, gandindu-ne că nu vom suporta niște consecițe ce par sinistre, dar sunt confuze.
