Cuvintele sunt uneori atât de goale, fără sens și reci...
Acum o lună sau poate trei să fii fost, ne aminteam că singurătatea este departe, nici nu voiam să recunoaștem că există. Luptam la capătul lumii amandoi împotriva rafalelor ce ne uscau palmele și ne înnodau părul, gustam cu fiecare por al corpului ploaia ce se disipa haotic, pătura fugea odată cu vântul iar pielea ne aluneca pe iarbă, era o melodie pe care totul dansa involuntar, chiar și noi. Zâmbete, fiori, și mângâieri, și fugă puerilă, stropi izbiți de trupurile-nfierbântate, mătăsuri ude și munți acoperiți de ceață, chicoteli și arsuri de teamă, tricouri aruncate, surâs ironic și cuvinte, zgomot...
Iar acum e liniște, e melancolie și sunt vorbe fade ce nu au puterea să umple nici măcar un păhărel.
Și ploaia, și iarba și munții au dispărut...
