Ți-e dor?

E prea pustiu, prea multă liniște... te-ai săturat ca vântul să-ți mângâie palmele, să-i simți răceala și vuietul ca pe o pedeapsă primită pe nedrept! Ăsta e dorul, necunoscutule, dorul de singurătatea  ta cu  EA, de singurătatea voastră.

Playa de Barcelona

 P.S Și mie îmi e dor!-

Decalogul lui Paler

1.Să aştepţi oricât.
2.Să aştepţi orice.
3.Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
4.Să nu numeri zilele.
5.Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
6.Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
7.Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
8.Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
9.Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
10.Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.
(O. Paler-„Viața pe un peron”)

 Nu ne-am născut pentru a respecta sau încălca (in)voluntar regulile altora, ne-am născut pentru a ne recunoaște slăbiciunile și a încerca să le combate prin propriile reguli.- decalogul meu e pe masa dactilografului.

Enigmă

Privește - au mai rămas locuri spre idealul la care visai, ți se poate îndeplini visul așa cum sperai de atâta timp. Nu te uita în urmă, asta ți-ai dorit mereu, ce rost are sa regreți acum!

Mi se deschid două porți spre visul mult dorit, atunci nu aș fi contenit în a le deschide și a mă trezi în Eden, nu m-aș fi gandit de două ori, nu mi-ar fi părut rău că îmi las pustietatea și insignifiantul în urmă, dar (m-ai schimbat și m-ai făcut ca după fiecare propozitie să pun un „dar”, să las semne de întrebare și să descopăr enigme ce îmi macină firul existenței)... în mare parte ești vinovatul ce mi-a insuflat dorința de a crede în ceva.

Adesea mă vedeam subit într-un labirint, fără niciun indiciu sau vreo amintire care sa aibă legătură cu prezența mea acolo, mă învârteam pe razele unor cercuri concentrice, fără să ating centrul sau extremitatea, eram în anost și delimitată de absurd. Apoi mă trezeam, la fel de subit, în mijlocul realității, totul era ca un joc sumbru al psihicului. Ideea e că întotdeauna ne întoarcem de unde am plecat, începutul și finalul coincid, dar le percepem diferit din cauza circumstanțelor... Și dacă e așa, de ce sa-mi indeplinesc visul dacă finalitatea lui va fi, de fapt începutul altuia?