Privește - au mai rămas locuri spre idealul la care visai, ți se poate îndeplini visul așa cum sperai de atâta timp. Nu te uita în urmă, asta ți-ai dorit mereu, ce rost are sa regreți acum!
Mi se deschid două porți spre visul mult dorit, atunci nu aș fi contenit în a le deschide și a mă trezi în Eden, nu m-aș fi gandit de două ori, nu mi-ar fi părut rău că îmi las pustietatea și insignifiantul în urmă, dar (m-ai schimbat și m-ai făcut ca după fiecare propozitie să pun un „dar”, să las semne de întrebare și să descopăr enigme ce îmi macină firul existenței)... în mare parte ești vinovatul ce mi-a insuflat dorința de a crede în ceva.
Adesea mă vedeam subit într-un labirint, fără niciun indiciu sau vreo amintire care sa aibă legătură cu prezența mea acolo, mă învârteam pe razele unor cercuri concentrice, fără să ating centrul sau extremitatea, eram în anost și delimitată de absurd. Apoi mă trezeam, la fel de subit, în mijlocul realității, totul era ca un joc sumbru al psihicului. Ideea e că întotdeauna ne întoarcem de unde am plecat, începutul și finalul coincid, dar le percepem diferit din cauza circumstanțelor... Și dacă e așa, de ce sa-mi indeplinesc visul dacă finalitatea lui va fi, de fapt începutul altuia?
