Călător în neant

Zilnic vedea reflexia luminii prin geamurile din centrul orașului, în oglinzile ce înconjurau camera de la ultimul etaj și asculta muzica eternă a vechiului pian din colț. Ea își modela timpul în ritmul muzicii cu mișcări alambicate pline de grație, de la banalul battement tendu până la șpagat, atingea cu blestematele alea de poante parchetul care scârțâia la fiecare săritură și exercițiu nereușit. Pianul era singurul ce-o consola în momentele de teamă și nereușită, dar și notele ce nu conteneau la fiecare căzătură.

Câte cortine a văzut ridicându-se în fața ei, câte lumini trepidând pe chipurile impasibile și meditative ale unor necunoscuți... totuși miile de fascicule se opreau pe dantela albă, pe fiecare por avid de muzică și pe simplitatea bătăilor agitate. Tulburare era doar în interior, tremurul se simțea în viscere, gândul eșecului părea doar un coșmar la nivelul subconștientului. 
E absurd, folosea o fațadă pentru a se apăra de cine? Persoanele care contau nu se aflau pe amărâtele alea de scaune și nu ascultau muzica pe care voia să moară și să se nască din nou un suflet chinuit de privirile amăgitoare ale unor necunoscuți... Ce mai contau aplauzele dacă palmele lor nu se distingeau de celelalte, ce importanță mai aveau huiduielile dacă vocea lor onestă nu se auzea din mulțime.
Ați ratat încă un spectacol din miile ce vor urma (timpul nu mai are sens), fără vreun motiv anume, fără a-i păsa cuiva de absența voastră, fără a amagi pe cineva...

Într-o zi fără importanță n-ați fost într-un nesemnificativ loc unde avea loc nepremeditat un banal spectacol. Mai bine așa decât să stați cu privirea pe ceas și să vă frământați: „Nu se mai termină, chiar mă așteaptă singurătatea la ora X pe străzile orașului!”.

Nu reproșez nimănui că nu a fost spectator, nici eu nu am fost!