„În ce prăpastie obscură mă alungi? Încerc să-ți fiu aerul fără suspine și vântul fără aspritate, îmi doresc să-ți aduc vara în mijlocul celui mai aprig viscol de Gerar și ploaia în deșertul secătuit de vitalitate. Năzui ca eu să fiu cea care îți luminează chipul doar printr-o amintire fulgerătoare. Și degeaba sper, nu pot învinge singură abisul în care m-ai afundat, așa cum nici Quijote nu a învins în bătălii având doar ajutorul moral a lui Sancho. Sprijinul moral este pentru cei debili, care și-au pierdut țelurile și se înclină la oricare afirmație incertă.
...și îmi știu idealurile atât de bine, par absurde...”
O femeie mărunțică ducea în mâna o hârtie, poate un plic. Am observat-o tocmai pe ea din cauza certitudinii cu care mergea, avea o siguranță debordantă ce m-a făcut să par insignifiantă. Curiozitatea m-a împins s-o urmăresc și după câteva minute am observat cum se apropie de o căsuță poștală. În fața micului obiect a căpătat o paloare stranie, mâinile au început să-i tremure, iar puterea cu care mă uimise dispăruse. Într-un ecou tulbure am distins fraze fără sens: „N-o să-ți dai seama...ce rost mai are...nici nu ți-a plăcut vreodată Cervantes. Renunț pentru binele...” Și s-a îndepărtat fugind cu bucata de hartie.
Am văzut cum toată siguranța unei persoane se disipă, siguranța unei persoane care părea puternică, tulburător de puternică. Cât de înșelătoare sunt aparențele!
