Dezgolită

„Arată-mi inocența și naivitatea, nu te ascunde în amintiri sau dorințe, sunt chiar aici. Arată-te așa cum ești. Zâmbește în momentele inoportune, plânge pentru ceea ce merită, acum când așteptarea s-a terminat fii tu însăți!”
Copile drag, ai mai urcat o treaptă. Timpuriu sau nu ai aflat că visurile pot fi spulberate doar cu o clipire și create printr-un simplu gând și că o singură dată îți arăți adevărata latură, cea simplă, știută doar de tine.
Ți-am arătat inocența, ți-am arătat ascunsul, ți-am arătat totul.

Zi de iunie

E atăt de cald, și praful se topește sub puterea păturii invizibile. Liniștea este estompată sacadat de scârțâitul leagănului, ah plăcerile neînțelese ale copilăriei i-au fost transmise și copilului ce râde silențios între bucățile de metal. Cu aerul de maturitate ce nu mă caracterizează, mă îndrept hotărâtă spre leagăn, să-i atenuez țipetele și să-l eliberez de inocența ce-l apasă. Copilul se intimidează și aleargă spre groapa de nisip, lăsând o profundă liniște și o pustietate absurda în jurul leagănului. Fără vreun motiv, nu renunț în a mai merge câțiva pași înspre acesta. De ani încânta generatiile, produce zâmbete candide în zilele însorite și înfruntă vântul și ploaia în celelalte. Rugina era vizibilă, dar odata apropiata de el m-a acaparat un aer sărat, ca cel marin.
Era cald, era liniște, era soare, era sare, era vară, era până și mare... dar tu nu erai.

„Avem o viață să trăim!”

Ce rost are să spunem că trăim, că simțim, că suntem fericiți dacă nu recunoaștem acele momente care ne fac să zâmbim, nu le apreciem?
Chiar dacă acum acționez din pură exaltare(sunt conștientă că sentimentele, ca de altfel și entuziasmul, sunt trecătoare) și sunt la un pas să par patetică, tot o să amintesc de melodia următoare (care este preferabil să se asculte doar în starea menționată mai sus)!

„Avem o viață să trăim!”- nu merită să respectăm regulile, gandindu-ne că nu vom suporta niște consecițe ce par sinistre, dar sunt confuze.

Totul. Totul e înșelător.

Și acum?
Când a venit momentul plecării nu-ți pot spune „Adio”. Atât lumii fictive care mi-a trecut prin gânduri cât și persoanelor de-mi dețineau esența fericirii nu mi-a fost greu să le spun,dar ție... iar acum când mă văd la granița dintre realitate și vis, nu-mi pot controla cuvintele, nu găsesc literele, nu le pot îmbina. Acum nu-ți pot spune, dar o voi face și îți voi arăta locul spre fericire, asigurându-mă ca vei urma acel drum.

Virtual-Real

„Aș vrea să fiu altul!” De câte ori n-am țipat sau șoptit o frază absurdă ca cea precedentă, de câte ori nu am închis ochii sperând ca ceva să se schimbe după ce îi deschidem din nou, de câte ori?

E chiar așa ciudat să fii diferit?

Analogie

„În ce prăpastie obscură mă alungi? Încerc să-ți fiu aerul fără suspine și vântul fără aspritate, îmi doresc să-ți aduc vara în mijlocul celui mai aprig viscol de Gerar și ploaia în deșertul secătuit de vitalitate. Năzui ca eu să fiu cea care îți luminează chipul doar printr-o amintire fulgerătoare. Și degeaba sper, nu pot învinge singură abisul în care m-ai afundat, așa cum nici Quijote nu a învins în bătălii având doar ajutorul moral a lui Sancho. Sprijinul moral este pentru cei debili, care și-au pierdut țelurile și se înclină la oricare afirmație incertă.
...și îmi știu idealurile atât de bine, par absurde...”

       O femeie mărunțică ducea în mâna o hârtie, poate un plic. Am observat-o tocmai pe ea din cauza certitudinii cu care mergea, avea o siguranță debordantă ce m-a făcut să par insignifiantă. Curiozitatea m-a împins s-o urmăresc și după câteva minute am observat cum se apropie de o căsuță poștală. În fața micului obiect a căpătat o paloare stranie, mâinile au început să-i tremure, iar puterea cu care mă uimise dispăruse. Într-un ecou tulbure am distins fraze fără sens: „N-o să-ți dai seama...ce rost mai are...nici nu ți-a plăcut vreodată Cervantes. Renunț pentru binele...” Și s-a îndepărtat fugind cu bucata de hartie.
      Am văzut cum toată siguranța unei persoane se disipă, siguranța unei persoane care părea puternică, tulburător de puternică. Cât de înșelătoare sunt aparențele!

                                                                                   Brasov, 19 de mayo de 2011



                    Estimada esperanza:

                    No tengo el nombre tan conocido, asi que no lo menciono porque es suficiente que lo sepa el olvido, vivo en un pais pequeno, infimo, de cual no me enorgullezco. He olvidado los anos que tengo, las semanas pasan como las decadas y no le quiero ofrecer informaciones equivocadas.
                    Le mando esta carta para expresar el ultimo deseo que tengo, suena muy dramatico pero asi lo es. Manana, durante todo el dia necesitare mas que nunca olvidar del temor, de las palabras de otros, de la inquietud y de los pensamientos que me puedan distraer del gran objetivo.
                    Le mando un cordial saludo y quedo a la espera de la demanda.


                    Atentamente suya,              La pequena con deseos grandes.