Craiova experience

Ora 6 fără, autogara Brașov, frig de îngheață degetele în două perechi de mănuși, geamantane multe, super-drum-fm, amintiri din Cluj.
Județul Dolj, municipiul Craiova, autogara în care ne făcură primirea câțiva tigănuși, dar și nelipsitele BMW-uri, căminul cu micile surprize(„cu condiții bune”-se poate spune și așa), afirmații „Vrem acasă!”, din nou frig, deschidere cu o infimă întârziere (cam.11 știe), Arlechino, mâncare mult așteptată (și la propriu și la figurat), aflarăm că există hoț de prosoape în cămin, Eu, Eu, Eu, bob de mazăre cu atitudine, bere mocca, ieftină (dar în niciun caz gratis), fluturași***, fetele se apucă de glumițe(și răscolesc amintiri de liceene), vizităm cu entuziasm Parcul și castelul, foișorul (podurile că tot insistau anumite persoane) și ... ratăm prânzul(mda, de parcă îi pasă cuiva), program elevat de recital pe stăzile Cariovei, Romeo și Julieta varianta modernă și necenzurată(superb spectacol), întalnire cu Rabacoc și ale sale intervenții ce ne schimba programul, întărziere la cel de-al doilea spectacol sau „Unde-i revolverul”(se poate spune și așa)-K. Muller, țăranul și a sa Ileana, Răposatul și copia fidelă a unui respectat brașovean au făcut senzație, deși Cristina e la baie el sărută frumoasele (ne sărută, de mai multe ori și noi pe el), nu am reușit să mâncăm enclave, ci doar niște eclere, dar învățarăm perfectul simplu!
Incă o experiență și o săptămână (cu nopți albe) apusă!
P.S Ce este scris în paranteză se consideră greșeală și nu se ia în considerare.

Înainte de a pleca...

Dacă vrei omoară-mă, fă din toate viscerele mele doar pulbere, da, omoară-mă, dar nu așa.

Ia cuțitul ala negru și înfige-l adânc în piept. Sau dacă îți e frică de sângele ce va curge resemnat, strânge-mă tare de gât, strânge-mă și nu-ți fie teamă că vei șterge cu palmele mângâierile și mușcăturile. Nu, îți promit că nu le voi uita, dragule!
Leagă-mă în pustietate și lasă-mă mă rememorez fiecare clipă.
Otrăvește-mă cu cianură!
Îneacă-mă în toate lacrimile pe care le-am ascuns în mine.
Dar nu mă omorî din priviri și cuvinte, nu cu subtilitățile alea vanitoase!

Nu pleca lăsându-mă în viață, să te urăsc!
NU!

Povestea nimănui - Dorințe

„Acum sunt mai pustiu ca totdeauna de când mă simt tot mai bogat de tine...”

Și frunzele în circuitul banal pe care sunt obligate să-l facă mă înțeleg mai bine. Iarnă sau vară fiind, cade cate una la fiecare-mi oftat neînțeles. Din miile ce sunt, măcar una moare înțelegându-mi dorința. Și în fiecare zi ajung din parc acasa și te găsesc mereu în fața oglinzii fără nicio expresie, înroșindu-ți buzele într-un mod ipocrit. Ai arăta mai bine daca m-ai lăsa să te ajut: să te iau fragil de mână până îți simt oasele vibrând de durere sub presiunea gândurilor, nu a remușcărilor și să-ți mușc buzele înghețate de plăcere pe când se înroșesc anost și ele și dinții și bărbia și într-un final și sânii pe care adesea îi dezgolești crezând că-mi faci pe plac. Dacă aș vrea doar asta sigur aș găsi pe una mult mai ieftină…Scena următoare e un clișeu din filme: mă implori sa-ți dau drumul și eu ca un prost te ascult, primesc o palmă și te privesc cum îți iei pantofii și trântești ușa, pe hol auzindu-se într-un neîntrerupt ecou amenințările în care nici tu nu crezi.

Am pățit de prea multe ori asta, de când eram un puștan ce saliva dupa fiecare fustă și până înainte să te găsesc, totuși de data asta nu o să mai fie așa…

Pentru că tu mai mult ca toate știi o fărâmă din viața mea, ai avut talentul și interesul să asculți frânturi din obsesiile mele(chiar ți s-ar fi potrivit meseria de psiholog, dacă ai fi rezolvat primul caz - hotărâtor pentru viața ta).

De ce mi-ai spus frivol să încetez? De ce nu ți-am citit teama și dezamăgirea în ochii lucizi? Chiar nu îți părea rău că m-ai cunoscut, că îți distrugeam prezentul si ca îți făcusem viitorul incert?


…nu m-ai înțeles, mă simțeam mai singur cu tine decât cu mine însumi. Trebuia să îndeplinești un singurul rol și tu ai refuzat…

E iarnă, ninge! Încă o frunză a căzut. Mă îndrept din nou spre casă, spre casa ei.

Emeric Imre- Nebunul de alb

Tutore ilegal de gânduri

A ales-o tocmai pe ea din miile ce se aflau langă. La început a luat-o ușor cu oarecare îndoială, apoi a început s-o atingă de parcă încerca sa-i găsească vreun defect și s-o arunce ca pe celelalte la coșul de gunoi. Însă nu s-a întâmplat așa. După ce a testat-o a dus-o în locul său sacru de unde a extaziat atâtea persoane... I-a împărtășit cele mai obscure gânduri, dorințele paradiziace și secretele ce îl măcinau. Totul i-a fost ei încredințat...
În ultimele clipe din-naintea despărțirii și-a lăsat semnătura și amprenta pe ceea ce voia să creadă că va fi doar „creația” sa. În final a sărutat-o și a vărsat o lacrimă pe care a zdrobit-o cu buricul degetului tocmai pentru a n-o atinge pe ea...
A acoperit-o și a închis-o într-un loc strâmt și obscur pentru a nu dezvălui necunoscuților pe lângă care avea să treacă TOTUL. Din locul sacru, primitor și cald ce păstra atâtea amintiri a dus-o prin vântul și frigul implacabil și a dat-o altuia... un așa numit poștaș care a ascuns-o printre alte sute de scrisori într-o geantă. Nimeni nu a mai atins-o în afară de el și cititorul căruia îi era destinată. Odată cu cerneala ce era impregnată pe ea a adus și secretul acela tainic care i-a fost tatuat definitiv în puritatea albului ce-o reprezenta.

Ce secret i-a(i) destăinuit?

Copilaș

-De ce tocmai așa mi-ai spus, din miile de cuvinte ce exista te-ai oprit la ăsta...
Nu e nici „copil” e diminutivul unui cuvânt ce tot prea puțin înseamnă...„copilaș”! Adică m-am maturizat, nu crezi?! M-am schimbat de dragul de a nu mai fi așa, iar tu îmi zici „copilaș”... Nu e indignare, bine, poate e ! Doar atât reprezint eu?

„-Copilaș naiv, te orbește maturitatea la care visezi, problemele pe care le aștepți și necunoscutul care nu e atât de feeric! Dar tot copil ești și dacă ai doi ani, optsprezece sau optzeci, vei păstra mereu acea naivitate și inocență, deși încerci să o extermini - și nu ai motive!”

- Chiar nu am? Vrei să trăiesc din iluzii, să fug ștrengărește într-un joc etern, să mă bazez pe alții pentru tot, să...

„-Să visezi cu ochii deschiși, să faci din fiecare întâmplare bună sau nu un joc, să ai prima dată încredere în tine chiar dacă crezi că nu ai nicio șansă. Nu îți cer să iei păpușile în detrimentul problemelor, ci doar să accepți că ești un copil și așa vei fi mereu, toți suntem copii!”

Călător în neant

Zilnic vedea reflexia luminii prin geamurile din centrul orașului, în oglinzile ce înconjurau camera de la ultimul etaj și asculta muzica eternă a vechiului pian din colț. Ea își modela timpul în ritmul muzicii cu mișcări alambicate pline de grație, de la banalul battement tendu până la șpagat, atingea cu blestematele alea de poante parchetul care scârțâia la fiecare săritură și exercițiu nereușit. Pianul era singurul ce-o consola în momentele de teamă și nereușită, dar și notele ce nu conteneau la fiecare căzătură.

Câte cortine a văzut ridicându-se în fața ei, câte lumini trepidând pe chipurile impasibile și meditative ale unor necunoscuți... totuși miile de fascicule se opreau pe dantela albă, pe fiecare por avid de muzică și pe simplitatea bătăilor agitate. Tulburare era doar în interior, tremurul se simțea în viscere, gândul eșecului părea doar un coșmar la nivelul subconștientului. 
E absurd, folosea o fațadă pentru a se apăra de cine? Persoanele care contau nu se aflau pe amărâtele alea de scaune și nu ascultau muzica pe care voia să moară și să se nască din nou un suflet chinuit de privirile amăgitoare ale unor necunoscuți... Ce mai contau aplauzele dacă palmele lor nu se distingeau de celelalte, ce importanță mai aveau huiduielile dacă vocea lor onestă nu se auzea din mulțime.
Ați ratat încă un spectacol din miile ce vor urma (timpul nu mai are sens), fără vreun motiv anume, fără a-i păsa cuiva de absența voastră, fără a amagi pe cineva...

Într-o zi fără importanță n-ați fost într-un nesemnificativ loc unde avea loc nepremeditat un banal spectacol. Mai bine așa decât să stați cu privirea pe ceas și să vă frământați: „Nu se mai termină, chiar mă așteaptă singurătatea la ora X pe străzile orașului!”.

Nu reproșez nimănui că nu a fost spectator, nici eu nu am fost!

Umorul altor dăți

Recent am dat peste un link ce m-a convins de prostia pe care nu doar ca o acceptăm ci o și apreciem, de schimbarea majoră ce s-a produs din cauza Revoluției. Nu zic că era mai bine atunci, dar acum...
Divertismentul se inspiră din prostiile apărute pe youtube și așa ajungem să râdem de Bendeac ce spune de zece ori pe minut „Nu știu!”, de scenetele ce se referă tot mai des la sex și de recuzita folosită ce e din ce în ce mai puțină (nu mă refer la lipsa de idei).
Poftim cultură!