Ți-e dor?

E prea pustiu, prea multă liniște... te-ai săturat ca vântul să-ți mângâie palmele, să-i simți răceala și vuietul ca pe o pedeapsă primită pe nedrept! Ăsta e dorul, necunoscutule, dorul de singurătatea  ta cu  EA, de singurătatea voastră.

Playa de Barcelona

 P.S Și mie îmi e dor!-

Decalogul lui Paler

1.Să aştepţi oricât.
2.Să aştepţi orice.
3.Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
4.Să nu numeri zilele.
5.Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
6.Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
7.Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
8.Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
9.Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
10.Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.
(O. Paler-„Viața pe un peron”)

 Nu ne-am născut pentru a respecta sau încălca (in)voluntar regulile altora, ne-am născut pentru a ne recunoaște slăbiciunile și a încerca să le combate prin propriile reguli.- decalogul meu e pe masa dactilografului.

Enigmă

Privește - au mai rămas locuri spre idealul la care visai, ți se poate îndeplini visul așa cum sperai de atâta timp. Nu te uita în urmă, asta ți-ai dorit mereu, ce rost are sa regreți acum!

Mi se deschid două porți spre visul mult dorit, atunci nu aș fi contenit în a le deschide și a mă trezi în Eden, nu m-aș fi gandit de două ori, nu mi-ar fi părut rău că îmi las pustietatea și insignifiantul în urmă, dar (m-ai schimbat și m-ai făcut ca după fiecare propozitie să pun un „dar”, să las semne de întrebare și să descopăr enigme ce îmi macină firul existenței)... în mare parte ești vinovatul ce mi-a insuflat dorința de a crede în ceva.

Adesea mă vedeam subit într-un labirint, fără niciun indiciu sau vreo amintire care sa aibă legătură cu prezența mea acolo, mă învârteam pe razele unor cercuri concentrice, fără să ating centrul sau extremitatea, eram în anost și delimitată de absurd. Apoi mă trezeam, la fel de subit, în mijlocul realității, totul era ca un joc sumbru al psihicului. Ideea e că întotdeauna ne întoarcem de unde am plecat, începutul și finalul coincid, dar le percepem diferit din cauza circumstanțelor... Și dacă e așa, de ce sa-mi indeplinesc visul dacă finalitatea lui va fi, de fapt începutul altuia?

Unul pleacă, altul vine...

Întotdeauna când ceva dispare, golul este diminuat de lucruri prea puțin semnificative în comparație cu cel pierdut.

De ce ar fi diferit acum?
Într-o parte aceleași țipete infernale, vacarm, păreri de rău, lacrimi fade și fum de mistuie realitatea, pe când în cealaltă latură, din fum se contureaza siluete, adevărul devine palpabil, zgomotele se diminuează și zâmbetele nu contenesc.

A plecat un tren, altul ... a sosit.

Craiova experience

Ora 6 fără, autogara Brașov, frig de îngheață degetele în două perechi de mănuși, geamantane multe, super-drum-fm, amintiri din Cluj.
Județul Dolj, municipiul Craiova, autogara în care ne făcură primirea câțiva tigănuși, dar și nelipsitele BMW-uri, căminul cu micile surprize(„cu condiții bune”-se poate spune și așa), afirmații „Vrem acasă!”, din nou frig, deschidere cu o infimă întârziere (cam.11 știe), Arlechino, mâncare mult așteptată (și la propriu și la figurat), aflarăm că există hoț de prosoape în cămin, Eu, Eu, Eu, bob de mazăre cu atitudine, bere mocca, ieftină (dar în niciun caz gratis), fluturași***, fetele se apucă de glumițe(și răscolesc amintiri de liceene), vizităm cu entuziasm Parcul și castelul, foișorul (podurile că tot insistau anumite persoane) și ... ratăm prânzul(mda, de parcă îi pasă cuiva), program elevat de recital pe stăzile Cariovei, Romeo și Julieta varianta modernă și necenzurată(superb spectacol), întalnire cu Rabacoc și ale sale intervenții ce ne schimba programul, întărziere la cel de-al doilea spectacol sau „Unde-i revolverul”(se poate spune și așa)-K. Muller, țăranul și a sa Ileana, Răposatul și copia fidelă a unui respectat brașovean au făcut senzație, deși Cristina e la baie el sărută frumoasele (ne sărută, de mai multe ori și noi pe el), nu am reușit să mâncăm enclave, ci doar niște eclere, dar învățarăm perfectul simplu!
Incă o experiență și o săptămână (cu nopți albe) apusă!
P.S Ce este scris în paranteză se consideră greșeală și nu se ia în considerare.

Înainte de a pleca...

Dacă vrei omoară-mă, fă din toate viscerele mele doar pulbere, da, omoară-mă, dar nu așa.

Ia cuțitul ala negru și înfige-l adânc în piept. Sau dacă îți e frică de sângele ce va curge resemnat, strânge-mă tare de gât, strânge-mă și nu-ți fie teamă că vei șterge cu palmele mângâierile și mușcăturile. Nu, îți promit că nu le voi uita, dragule!
Leagă-mă în pustietate și lasă-mă mă rememorez fiecare clipă.
Otrăvește-mă cu cianură!
Îneacă-mă în toate lacrimile pe care le-am ascuns în mine.
Dar nu mă omorî din priviri și cuvinte, nu cu subtilitățile alea vanitoase!

Nu pleca lăsându-mă în viață, să te urăsc!
NU!

Povestea nimănui - Dorințe

„Acum sunt mai pustiu ca totdeauna de când mă simt tot mai bogat de tine...”

Și frunzele în circuitul banal pe care sunt obligate să-l facă mă înțeleg mai bine. Iarnă sau vară fiind, cade cate una la fiecare-mi oftat neînțeles. Din miile ce sunt, măcar una moare înțelegându-mi dorința. Și în fiecare zi ajung din parc acasa și te găsesc mereu în fața oglinzii fără nicio expresie, înroșindu-ți buzele într-un mod ipocrit. Ai arăta mai bine daca m-ai lăsa să te ajut: să te iau fragil de mână până îți simt oasele vibrând de durere sub presiunea gândurilor, nu a remușcărilor și să-ți mușc buzele înghețate de plăcere pe când se înroșesc anost și ele și dinții și bărbia și într-un final și sânii pe care adesea îi dezgolești crezând că-mi faci pe plac. Dacă aș vrea doar asta sigur aș găsi pe una mult mai ieftină…Scena următoare e un clișeu din filme: mă implori sa-ți dau drumul și eu ca un prost te ascult, primesc o palmă și te privesc cum îți iei pantofii și trântești ușa, pe hol auzindu-se într-un neîntrerupt ecou amenințările în care nici tu nu crezi.

Am pățit de prea multe ori asta, de când eram un puștan ce saliva dupa fiecare fustă și până înainte să te găsesc, totuși de data asta nu o să mai fie așa…

Pentru că tu mai mult ca toate știi o fărâmă din viața mea, ai avut talentul și interesul să asculți frânturi din obsesiile mele(chiar ți s-ar fi potrivit meseria de psiholog, dacă ai fi rezolvat primul caz - hotărâtor pentru viața ta).

De ce mi-ai spus frivol să încetez? De ce nu ți-am citit teama și dezamăgirea în ochii lucizi? Chiar nu îți părea rău că m-ai cunoscut, că îți distrugeam prezentul si ca îți făcusem viitorul incert?


…nu m-ai înțeles, mă simțeam mai singur cu tine decât cu mine însumi. Trebuia să îndeplinești un singurul rol și tu ai refuzat…

E iarnă, ninge! Încă o frunză a căzut. Mă îndrept din nou spre casă, spre casa ei.

Emeric Imre- Nebunul de alb