Dualism - Materia și spiritul într-o contradicție unanimă

Astăzi am avut curaj să zic pentru a doua oară..și a avut același efect!
De ce tocmai astăzi m-am gândit la viitorul nostru, nu știu!

Recunoaște că infinitul nu e atât de mare, l-am micșorat noi prin îndelungate priviri în abis, uită că am văzut amândoi Edenul, uită ca ne-am edificat prezentul.
Extazul, cât o să mai dureze, e covârșitor, sufocant... e trecut?!
Ești al meu și mi-o demonstrezi cu fiecare țigară fumată, cu fiecare vorbă fortuită, cu tot dezinteresul indicat.

Tânjind după

-Iubito, te urăsc!

-Mă iubești, termină cu prostiile, vino-mi în brațe.

-Ești o tărfă, câtora le-ai spus la fel?

-Iubitule, ești prea obosit și paranoic de asta nici nu te iau în seamă, vom vorbi măine, la răsărit…

-De ce la răsărit, până atunci aștepti pe altul, poate pe alții? Ai devenit atât de murdara și patetică, toti proștii te iubesc, te ating, deși ești atât de comună ai reușit să-i faci să te dorească. Le-ai așternut infintitul în fată, îi faci să uite de cele mai grele griji când sunt în preajma ta, le ascunzi lacrimile, le întelegi bucuria de a fi cu tine ,le ștergi urmele , stângaciile și atingerile altor ființe  de pe trup,lăsându-le îmbibat în piele doar parfumul tau. Cu toate astea m-ai vrajit și pe mine.

-Nu fi prost, nu te-am vrajit și pe tine, ci doar pe tine, iubitule.

-Cum am putut fi atat de prost!? Mă făceai să plutesc deși ideile ma apăsau profund.

-Ești prost acum, cand spui toate tâmpeniile astea, cănd ma respingi.

-Erai atăt de frumoasă cand te priveam la răsărit, goală, inocentă, când mă implorai să-ți vin alături iar tu erai așa rece. Ți-am fost alături și în noptile cu lună și în zilele cu ploi, nu m-am îndepărtat când erai agitată și rece și nici când, din greșeală te-am gustat și am aflat cât de sărată ești. Câți alții nu au fost la fel de naivi ca mine să creadă că doar lor aparți, iubită mare. Iar tu încerci să ne împaci pe toti, ne săreazi porii, ne uzi firele prăfuite de așteptare și ne inrădăcinezi adânc amintirile cu tine. 

Te urăsc, iubită mare, că ascunzi secrete sordide și îi faci pe toți să te doreasca douăsprezece luni din an!

Început de liniște

Cuvintele sunt uneori atât de goale, fără sens și reci...
Acum o lună sau poate trei să fii fost, ne aminteam că singurătatea este departe, nici nu voiam să recunoaștem că există. Luptam la capătul lumii amandoi împotriva  rafalelor ce ne uscau palmele și ne înnodau părul, gustam cu fiecare por al corpului ploaia ce se disipa haotic, pătura fugea odată cu vântul iar pielea ne aluneca pe iarbă, era o melodie pe care totul dansa involuntar, chiar și noi. Zâmbete, fiori, și mângâieri, și fugă puerilă, stropi izbiți de trupurile-nfierbântate, mătăsuri ude și munți acoperiți de ceață, chicoteli și arsuri de teamă, tricouri aruncate, surâs ironic și cuvinte, zgomot...
Iar acum e liniște, e melancolie și sunt vorbe fade ce nu au puterea să umple nici măcar un păhărel.
Și ploaia, și iarba și munții au dispărut...

Dezgolită

„Arată-mi inocența și naivitatea, nu te ascunde în amintiri sau dorințe, sunt chiar aici. Arată-te așa cum ești. Zâmbește în momentele inoportune, plânge pentru ceea ce merită, acum când așteptarea s-a terminat fii tu însăți!”
Copile drag, ai mai urcat o treaptă. Timpuriu sau nu ai aflat că visurile pot fi spulberate doar cu o clipire și create printr-un simplu gând și că o singură dată îți arăți adevărata latură, cea simplă, știută doar de tine.
Ți-am arătat inocența, ți-am arătat ascunsul, ți-am arătat totul.

Zi de iunie

E atăt de cald, și praful se topește sub puterea păturii invizibile. Liniștea este estompată sacadat de scârțâitul leagănului, ah plăcerile neînțelese ale copilăriei i-au fost transmise și copilului ce râde silențios între bucățile de metal. Cu aerul de maturitate ce nu mă caracterizează, mă îndrept hotărâtă spre leagăn, să-i atenuez țipetele și să-l eliberez de inocența ce-l apasă. Copilul se intimidează și aleargă spre groapa de nisip, lăsând o profundă liniște și o pustietate absurda în jurul leagănului. Fără vreun motiv, nu renunț în a mai merge câțiva pași înspre acesta. De ani încânta generatiile, produce zâmbete candide în zilele însorite și înfruntă vântul și ploaia în celelalte. Rugina era vizibilă, dar odata apropiata de el m-a acaparat un aer sărat, ca cel marin.
Era cald, era liniște, era soare, era sare, era vară, era până și mare... dar tu nu erai.

„Avem o viață să trăim!”

Ce rost are să spunem că trăim, că simțim, că suntem fericiți dacă nu recunoaștem acele momente care ne fac să zâmbim, nu le apreciem?
Chiar dacă acum acționez din pură exaltare(sunt conștientă că sentimentele, ca de altfel și entuziasmul, sunt trecătoare) și sunt la un pas să par patetică, tot o să amintesc de melodia următoare (care este preferabil să se asculte doar în starea menționată mai sus)!

„Avem o viață să trăim!”- nu merită să respectăm regulile, gandindu-ne că nu vom suporta niște consecițe ce par sinistre, dar sunt confuze.

Totul. Totul e înșelător.

Și acum?
Când a venit momentul plecării nu-ți pot spune „Adio”. Atât lumii fictive care mi-a trecut prin gânduri cât și persoanelor de-mi dețineau esența fericirii nu mi-a fost greu să le spun,dar ție... iar acum când mă văd la granița dintre realitate și vis, nu-mi pot controla cuvintele, nu găsesc literele, nu le pot îmbina. Acum nu-ți pot spune, dar o voi face și îți voi arăta locul spre fericire, asigurându-mă ca vei urma acel drum.