Scrap

Ne desparte doar un perete...
Așteptăm un cutremur, o furtună, un buldozer să frângă în praf și nisip tencuiala, grinzile și cărămida; așteptăm o forță divină care întârzie să facă minuni. Mai bine credem în ceva absurd și imposibil decât să vedem ușa descuiată, decât să avem curaj s-o deschidem.
Priveam din când în când amândoi la fulgii ce cădeau aievea, fără nicio logică, pe când citeam aceași pagină din aceași carte fără sfârșit. Tardiv i-am auzit vocea:
-Iarta-mă! a spus stângaci ca replica unui actor amator.
-Pentru ce să te iert? am întrebat mirată de afirmația și momentul în care a ales să rupă tacerea. Am luat aparatul de fotografiat în mâna și îl butonam agitată sperând ca sunetele produse sa-i atragă atenția asupra atmosferei de nesuportat din camera în care mă aflam.
-Nu, n-ai înteles! a răspuns cu o voce resemnată în timp ce a luat un chibrit cu care și-a aprins țigara. Și-a lăsat capul pe spate până a întâlnit peretele acela ostil și și-a apropiat tigara de buze. Glasul îi tremura încercând să spuna ceva.
Ce se întâmpla dincolo de acel perete sinistru? Ce se afla în mintea lui? Ce voia să spună?
Cu ultimul gram de curaj pe care îl mai aveam m-am apropiat de ușă si am apăsat pe clanța de fier. Era mai caldă decat palma-mi și parcă se impotrivea să mă lase s-o controlez. În aer se simțea mirosul de tigara, iar scrumul încins cădea pe podeaua impasibilă. Ochii îî sclipeau, pe obraji îl apăreau dungi transparente, buzele uscate se hidratau cu picăturile sărate și atingeau lacome filtrul tigării deja maroniu. Sigur îî intrase fum în ochii, asta trebuia să fie! Când m-a văzut stând în picioare, cu aparatul în mână și fără nicio expresie sau așteptare mi-a arătat țigara:
-Eu nu o vreau pe ea, te vreau pe tine!
-Nici eu nu-l vreau pe el - și am șters miile de amintiri mute aruncănd aparatul pe podea – dar nici pe tine!
...și am fugit contopindu-mă cu punctele albe înghețate de speranțe năruite, de nebunie neînțeleasă și obsesie malefică.

Eu am plecat, eu am prăbușit zidul ce ne despărțea și odată cu distrugerea lui am risipit și viețile noastre. Am lăsat în urmă doar pulbere, scrum de țigara și sânge.

Mâine e ziua ta și tot te detest

Nici nu vreau să-ți rostesc numele! Nu, nu ești tu de vină... de vină sunt ceilalți.
Poate că aș fi fost mândră, poate m-aș fi bucurat, poate îți spuneam ”La mulți ani!”, dar nu meriți!
Am cunoscut ceva mai bun ca tine, resemnează-te cu ideea că exista comparații (în dezavantajul tău), scuză-mă că într-o zi voi pleca fără să mă uit în urmă.
Poate nici n-o să-ți amintești că am fost vreodată pe aici, dar nu-mi pare rău.
Nu meriți nici să te urăsc, nu meriți nici compasiune. Eu, el, ea, noi toți suntem de vină pentru ce ai devenit și chiar nu încercăm să te schimbăm pentru că nu ne pasă...
România, suntem departe de a fi ce îți dorești!

Pe lângă un vis lucid

Am visat un geam închis prin care lumina străpungea învingătoare bucata de sticlă prea murdară de nepăsare. Am visat un geam deschis prin care se vedea infinitul și mici pete negre, agitate. Am visat o mansardă plină de vopseluri și pânze, cu doua geamuri ce erau poziționate chiar deasupra noastra. Era lumină și totodata liniște, deși în fundal se auzeau strigăte ciudate, de neînțeles.
Voiam sa rup tăcerea printr-o afirmație banala, când am simțit buricul degetului arătător peste buzele uscate și lobul urechii pe pieptu-mi cald. De sub vasele de sânge și epidermă trepida neascultată pâna în acel moment muzica creată de prezența lui. Era prea complexă încât să poata fi descifrată și înțeleasa doar de o singura persoană, era nevoie de un creator și o creație pentru a dobândi succesul. Pe când obrazul lui devenea din ce în ce mai roșu și fierbinte, corpul meu se răcea, plămanii se goleau de aer și mișcarile pe care încercam să le fac mi se păreau teleghidade. Mă gândeam la libertatea pe care mereu mi-o dorisem și la inspirația pe care o căpătam cu fiecare secunda trecuta. Aveam prea puține vopseluri, pânze și pensule, prea puține foi și cerneala, prea puține corzi la chitară pentru a putea descrie ce gândeam.
Dar m-am trezit, am plecat din vis prea devreme! Unde s-au risipit extazul și fantezia? Am rămas cu pieptul gol, cu degetele arătând spre geamul deschis al camerei și cu amintirea murdara de dorul și sudoarea lui. Am plecat eu, a plecat el, am lasat mansarda goala si geamul deschis...

...

-Pentru că a început șirul majoratelor;
-Pentru că hazardul și-a luat o pauză în a-mi mai juca feste;
-Pentru că e melodia pe care am cunoscut perfecțiunea(ce patetic sună).
La mulți ani, Patri!

Am început să cred că imaginile pot reda mult mai bine anumite idei și sentimente. Mulțumesc Anei, Adelei si lui Alex(ES)  care m-au făcut să-mi deschid ochii și să dau forma și contur ideilor,să las punctele și liniile să „murdărească” hârtia, în locul cuvintelor.

“Am ajuns la concluzia ca aproape orice fotografie conţine exact atâtea cuvinte câte are privitorul, din simplul motiv ca vedem doar ceea ce ştim şi niciodată invers. Vedem şi înţelegem în funcţie de inteligenta noastră vizuala, educaţie culturala, sensibilitate, empatie.” Harris Wallmen

Stăm în lanțuri și privim cu nepăsare

Plouă. Picăturile se imprimă în tăcere, iar sentimentele în adâncul amintirilor. Aşa a fost ieri şi poate mâine va fi la fel.
...doar o zi înnorată în care ar fi mai bine să nu deschizi ochii, ci să iţi imaginezi o lume diferită, poate mai bună şi păsuitoare sau poate ar trebui să ne bucurăm de fiecare zâmbet primit, fie el şi fals, să observăm încurcăturile așteptate sau fortuite care ne trec prin cale. Viitorul e incert şi asta cred că e cea mai grea pedeapsă de care ar trebui să ne pese, dar NU... noi ne plângem de aglomeraţia din trafic, de o privire neprietenoasă şi chiar de nişte vorbe aruncate fără voie. Aşa suntem, ne consumăm pentru nimicuri şi ne panicăm din cauza unor detalii absurde, dar în ce mâini lasăm esenţialul vieţii, sentimentele ce ar trebui să ne facă fericiţi, prietenii adevăraţi cărora uneori nu le dăm atenţie, iubirea ce aşteaptă sfioasă la colţ...?

Un haos care ne mănâncă viaţa, asta trăim zi de zi, dar pe care nu încercăm să-l combatem decât prin promisiuni şi minciuni. Unde a rămas copilăria aceea în care noi ne cream lumea – în amintirile ce se şterg atât de uşor și imaginile ce dispar de pe retină ca secvenţele unui film?
Hai să nu mai așteptăm ”o minune”, hai să sărim de obstacole fără să ne mai uităm în urmă oftând... hai să ne luăm zborul și să iubim!

Şi iată că ploaia nu s-a oprit, că problemele nu au dispărut, dar au mai apărut câteva rânduri cu care îţi pierzi timpul chiar acum.

Era...

Un cuvant atat de greu de acceptat...e ca un burete ce sterge ani intregi plini de glorii, satisfactii, dar si de tristete si lacrimi. Cu o putere covarsitoare se transforma in cateva clipe din vesnicul ”e” in insignifiantul si lugubru ”era”. Da, despre ea scriu, despre singurul idol pe care l-am cunoscut in copilarie, despre melodiile pe care am crescut, despre visele in care ma vedeam si eu, printre multe altele, ”fata cu parul de foc”. Vorbesc si imi amintesc de primul concert la care am mers... si de uimirea cu care am primit tragica veste. Ai plecat si ai lasat in urma mii de flori in bratele celor care te-au iubit, infinite amintiri frumoase, multe intrebari si enigme care ne macina, dar si melodiile care se repeta la nesfarsit la vechiul casetofon, la televizor si in mintea tuturor. Ai plecat acum, cand aveai o intreaga tara la picioare, poate chiar mai mult, dar cu siguranta nimeni nu-ti va lua locul.
R.I.P
Asa cum ai vestit intregii lumi: ”Cad triste ploi in urma ta!”